Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţioneazăpe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialulde faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personajeangajate într-o lungă discuţie în paginile lui suntimaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunemdomnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate),este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, înstilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune subsemnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebireînsă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţăreală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitorde literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examinezeşi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn sedeosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explicape înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îlreprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorulcuvintelor, emoţia estetică.
- Mă gândesc la situaţia în care o operă literară are maresucces şi determină apariţia a numeroşi imitatori. Invazia de texteasemănătoare produce până la urmă în rândurile publicului osenzaţie de saturaţie şi un fenomen de respingere. Epigoniieminescieni de la 1900 au dat lovitura de graţie sensibilităţiiromantice. Barbiştii din generaţia lui Nichita Stănescu - şiNichita Stănescu însuşi, prin unele din poeziile sale de început -au compromis "ermetismul". Rapsozii "situaţiei planetare" au făcutsă ni se pară că sună fals pledoariile patetice şi neologistice alelui Adrian Păunescu. Repetarea unui semnal - este o lege aactivităţii psihice - duce la inhibarea centrului care îlreceptează.
Dar nu trebuie să avem în vedere doar această saţietate.Apariţia unui duplicat îşi exercită şi altfel efectul negativ:distruge misterul creaţiei, producând publicului impresia căoricând se poate crea o operă ca aceea care l-a impresionatîntâi. Unicatul - mărturisesc că nu ştiu din ce cauză - seînconjoară întotdeauna de un fel de aureolă a creaţiei demiurgice.Dar prezenţa unei copii desacralizează şi originalul, şi copia,aruncându-le pe amândouă în regimul parodiei.
- Poate pentru că face vizibil mecanismul de funcţionare şiactul artistic devine previzibil; omul râde de fiecare dată cândcunoaşte dinainte "sfârşitul".
- Poate. Sigur este, în orice caz, că multiplicarea uneiopere literare cu concursul zelos al imitatorilor - deşi pare oformă sau o certificare a succesului - contravine intenţieiautorului de a înfrunta prin creaţia sa timpul.
- Nu este chiar atât de sigur. În multe cazuri, afirmaţia ta severifică; dar există şi situaţii care te contrazic. Când ai amintitde posteminescienii minori ai folosit, nu întâmplător, pentru adefini obiectul acţiunii lor de compromitere, expresia"sensibilitatea romantică" şi nu ai riscat să susţii că s-acompromis în vreun fel poezia lui Mihai Eminescu. Şi nici nu s-acompromis. Poate că în momentul respectiv devenise ea însăşi maipuţin interesantă pentru cititori, dar la scurt timp dupădispariţia în neantul uitării a prozeliţilor marelui poet, creaţiasa a reintrat în centrul atenţiei, ca o fertilă sursă de iradierespirituală. Imitatorii n-au reuşit decât să-i intensificestrălucirea, aşa cum stropii de apă aruncaţi într-un foc puternicproduc, în mod neaşteptat, o inteţire viforoasă a vâlvătăilor.Epigonismul constituie un bun mediu de propagare (şi deamplificare) a creaţiei. Una este să sufli într-o trompetă şi alta- să fii urmat imediat de o sută de trompetişti.
Dar, cum spuneam, nu se poate stabili o regulă. Foarte multealte cauze ridică sau coboară într-un mod greu de înţeles o operăliterară, astfel încât uneori mi-o închipui ca pe un avion dehârtie purtat capricios de vânt.
- Şi totuşi, dincolo de orice teorie, acest avion străbateuneori veacurile. Sunt, în istorie, atâtea exemple de cetăţitransformate în praf şi pulbere, de imperii care păreau eterne şidin care n-a mai rămas decât amintirea, de descoperiri ştiinţificecândva grandioase, iar azi privite cu amuzament până şi de copiiidin primii ani de şcoală. Marile creaţii literare, în schimb,traduse sau repovestite, adnotate sau însoţite de ample studii,autentificate sau supuse tuturor contestaţiilor, ajung mereu la noişi, probabil, vor ajunge şi la generaţiile următoare, cu ofrumuseţe mereu renăscută.
- Literatura, deşi nu este eternă, aşa cum îţi place să crezi,este, într-adevăr, uimitor de rezistentă în comparaţie cu alteexpresii ale existenţei. Fiecare text mi-l închipui ca pe unmecanism cu arc: autorul întoarce arcul (mai mult sau mai puţin,după puterile sale) şi îl lasă apoi să se destindă pentru a pune înmişcare, subtil, angrenajele emoţiei estetice. Tic-tac-ul se audevreme îndelungată, astfel încât de la un moment dat suntem tentaţisă credem că nu se va mai opri nicicând; că s-a realizat unperpetuum mobile. Dar se poate, oare, realiza unperpetuum mobile?
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator,dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou"Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fostrăsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei).Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-aadus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune,"Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex.Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Ceaelectronică este alex2108145@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
