În după-amiaza zilei de 12 martie 1854 o „căruţă mai mică şi mai proastă decât cele în care se transportă la noi (în Rusia, n.n.) fânul” oprea în dreptul Cazărmii Dorobanţilor din Dealul Spirii. Din ea a coborât un tânăr de 25 de ani, cu mustăcioară şi favoriţi lungi, tăiaţi cu eleganţă pe linia maxilarului, nimeni altul decât Lev Tolstoi, viitorul mare scriitor şi eretic ortodox. Era „aproape mort de oboseală”: străbătuse 1000 de verste (1100 km), distanţa de la Kerson la Bucureşti şi călătorea de nouă zile. Două zile a dormit dus. Apoi şi-a căutat gazdă, pe care a găsit-o în vecinătatea cazărmii, o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă, cu etaj şi cu pian, casa Gae de pe uliţa Izvor. De-acolo, coborând dealul şi traversând Dâmboviţa pe Podul Mihai Vodă nimerea direct pe Podul Mogoşoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja. Nu-i de mirare că îl vom afla pe această arteră de dimineaţa până după miezul nopţii, într-unul dintre numeroasele tripouri, şi atunci alungat mai mult de lipsa banilor decât de grija îndatoririlor militare. Gorceakov, şeful cel mare, încă nu sosise.
Într-un fel trebuia să-şi omoare timpul, iar atracţiile se ţineau lanţ din capul podului Mihai Vodă, începând cu Hotel de France, unde degusta cu nesaţ cupe de „Clicot”. De-acolo se răcorea cu îngheţată la Capşa, apoi mergea la „Hughes” sau la „Brenner”, botezat mai târziu „Hotel d’Europe”, unde juca biliard, ultimul local fiind mai apreciat datorită preţurilor şi vinului de Drăgăşani, din podgoriile deţinute de Barbu Ştirbei, suveranul ţării.
Hotelul Brenner, aşezat în colţul pe care îl făcea Uliţa Nemţească (de la neamţul Brenner, de baştină vienez) cu Uliţa Stavropoleos, fusese ridicat în primul an de domnie a lui Ghika al IV-lea, adică în 1822, fiind modelul de construire şi de amenajare a stabilimentelor ce urmau să înlocuiască bătrânele hanuri. Asemenea lui au fost toate localurile frecventate de Tolstoi, care a urmărit şi spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum şi pe cele jucate pe vechea scenă a Teatrului Momolo, pe ambele scene, în funcţie de noroc ori de contract, evoluând trupe străine, din Italia şi din Franţa.
Cu prinţul Gorceakov, comandantul oştirii din Moldova şi Ţara Românească şi rudă a sa, s-a întâlnit în ziua de 17 martie, în casa răposatului logofăt Filip Lenş (+1853), rechiziţionată pentru a-i servi ca reşedinţă prinţului şi drept cancelarie Marelui Cartier General al Armatei Imperiale. A fost bine primit: „M-a primit mai bine decât credeam, ca un adevărat părinte. M-a îmbrăţişat, m-a asigurat că pot veni să mănânc în toate zilele la el şi că ar vrea să mă păstreze ca aghiotant pe lângă el, dar aceasta încă nu s-a decis…”. Trebuie să fi fost impresionat de frumuseţea şi dimensiunile reşedinţei lui Gorceakov, un adevărat palat cu un minunat portic pe Podul Mogoşoaiei. Chiar peste drum de reşedinţa lui Gorceakov locuia văduva prinţului Trubetkoi, Cleopatra, fiica marelui ban Constantin Ghika Brigadier şi a Ruxandrei născută Cantacuzino. Nu a avut ocazia să o cunoască, ea aflându-se atunci la moşia Băicoi, unde, din porunca unchiului, Vodă Alexandru Dimitrie Ghika, îşi petrecea cea mai importantă parte din viaţă. Tânărul Tolstoi, dacă ar fi cunoscut-o, probabil că i-ar fi închinat pagini măreţe, fiindcă aici, în Bucureşti, lucra de zor la prima sa capodoperă, intitulată „Povestiri din Sevastopol”, pe care a publicat-o în 1856. În paralel scria”Adolescentul”, „Însemnările artificierului”, „Romanul unui moşier rus”. Incredibil!
Referitor la aceste zile petrecute în Bucureşti, îşi informa iubita mătuşă Tatiana Alexandrovna Ergolskaia că „acest oraş mare şi frumos, toate aceste festivităţi, opera italiană, teatrul francez, cei doi tineri Gorceakov, care sunt băieţi foarte buni, toate acestea au făcut ca să nu stau nici două ore la mine acasă”. Dacă ţinem seama de faptul că scria mai multe lucrări – desigur – pe rând, după ce obosea la una, urma a doua şi aşa mai departe, afirmaţia că nu stătea nici două ore acasă este puţin credibilă, iar dacă îl credem că mai şi citea din literatura rusă şi universală, afirmaţia este pe de-a întregul falsă, fiind doar o formă de autoflagelare. Că a trecut prin acele localuri nu mă îndoiesc, dar am dubii serioase că îşi petrecea în ele toată ziua, cu atât mai mult cu cât era mereu în criză financiară.
Pe de altă parte, nu putea fi un client continuu. Chiar după întâlnirea cu Gorceakov a trebuit să se deplaseze de urgenţă la Olteniţa, unde a stat o săptămână şi de unde, pentru două zile, va fi iarăşi oaspetele Bucureştilor. Apoi, numit „ofiţer cu misiuni speciale” pe lângă generalul Serputovski, va pleca din nou, de data aceasta prin toată Ţara Românească şi cu misiunea să adune cojoacele soldaţilor ruşi pentru a le trimite peste Prut, la depozitele administraţiei.
Revenit după lungul periplu în Bucureşti, nu i-a mai gustat farmecul ca înainte, mulţumindu-se doar să asculte muzică – unde? - şi să mănânce îngheţată. Din când în când se mai întâmplă ceva. „După plecarea lui Andropov, nota el în 7 iulie, m-am rezemat de balcon şi m-am uitat la felinarul meu drag, care luminează atât de plăcut printre ramuri. După câţiva nori negri care au trecut şi au udat aici pământul, a rămas unul mare, care a acoperit întreaga parte de sud a Cerului şi în aer o anumită transparenţă şi umiditate plăcută. Drăgălaşa fiică a gazdei stătea, ca şi mine, la geamul ei, rezemându-se în coate. Pe stradă a trecut o flaşnetă şi când sunetele bunului şi bătrânului vals, depărtându-se din ce în ce, s-au stins în sfârşit cu totul, fetiţa a oftat din adâncul sufletului, s-a ridicat şi a plecat repede de la fereastră. M-am simţit dintr-o dată atât de dulce-trist, încât am zâmbit fără să vreau şi am rămas multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui lumină era când şi când acoperită de ramurile legănat de vânt, să privesc copacul, grilajul, cerul şi totul mi s-a părut mai frumos ca odinioară”. Va avea şi o revelaţie: „În convorbirea avută azi cu doctorul (Nicolae Kretzulescu sau Gheorghe Polizu,n.n.), mi-a dispărut părerea prostească şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este duioasă şi tristă”!
Cu intermitenţe, Tolstoi a stat în Bucureşti până în ziua de 21 iulie 1854, când va pleca spre Chişinău. O săptămână mai târziu, în 27 iulie, oraşul va fi ocupat de oastea otomană sub conducerea lui Omer Paşa, aşadar, chiar dacă ar dorit, nu ar mai fi fost posibil să rămână.
Dacă jurnalul „bucureşteanului” ocazional Lev Nicolaevici Tolstoi este plin de observaţii interesante pentru biografii marelui scriitor, numeroasele pauze în datare disperă pe un istoric acribic al Bucureştilor. De altfel, nu cred că aş fi lămurit vreodată însemnările imprecise din jurnal dacă nu aş fi apelat la dezvăluirile filologilor Elena Loghinovski şi Albert Kovaci din filmul produs de Ioana Cristea Micescu şi Noni Cristea: „Câteva zile din viaţa sublocotenentului L.T.”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
