M-am convins de existenţa unui timp poetic, cu alte viteze şi alte orientări, unde sare în ochi ceea ce se rememorează, nu ceea ce se vede. Exact acum când câţiva cercetători spanioli au dat de pământ cu teoria expansiunii universului, înlocuind-o cu cea a îngheţării timpului.
Momentele de graţie ale teatralului, acceptabile deci, sunt cele intense, cutremurătoare. Ele fac contrapunct la tonalitatea nostalgic-devitalizată a textelor: "am văzut un om gata să vorbească singur,/femei cu buzele calde precum sângele taurului/şi cu privirile la fel de abătute" (immigrant song).
Înamorarea de poeticitate vine din repulsia faţă de o lume cocalară. Reacţia este firească la firile artistice, periculoasă însă pentru un scriitor. Este foarte greu să faci literatură autentică doar din pură substanţă intelectuală. Hieronymusboschiana Jindul şi scârba cofirmă fără voie valabilitatea esteticii urâtului: "dimineaţa nimic nu mai seamănă cu ce ştim noi./soarele e gras, roşu, cancerigen/şi are faţă de maimuţă./peştele cu buze lascive de femeie/puiază în Marea Moartă".
Orice gest simplu, ori circumstanţă nu rămâne aşa, tinde la mai mult. În felul acesta, inexprimabilul şi angoasele lui persistă într-o ordine a firescului. Sugestia şi eleganţa sunt minunate, mai ales dacă defrişăm versurile de context, decorative. Poemul amorf conţine asemenea noduri şi semne: "o femeie vorbeşte singură în alcov./animăluţul dintre picioarele ei s-a jigărit/şi nu-i mai aduce de toate./oriîncotro s-ar îndrepta stă crucea./umbra ei taie în carne vie".
Fără să practice poezia pură, Marin Mălaicu-Hondrari ar putea spune în tandem cu V. Leac că nu-l interesează impactul poeziei sale asupra cititorului. Mi-ar fi greu să cred această afirmaţie. Amândoi scriu pentru confraţi, căci numai poeţii mai citesc poezie sistematic şi acerb, chiar dacă pe găşti.
Orice plan, cugetare sau gest, oricât de simple ar fi ele, sunt ancorate într-un text anterior. Dacă ne luăm după textualişti, acest lucru este o fatalitate. La poetul nostru, însă, vechimea viziunii este palpabilă şi verificabilă. Cum el are înţelepciunea să nu citeze sau să înşire referinţe, efectul tulburător este de imaginaţie de mult consumată, de inovaţie doar prin recontexualizare. Ca o instalaţie înfăţişând bustul lui Socrate amplasat într-un Ferrari. Iată o anahoretică umilire a duhului cărturăresc: "la ce bun/să mut munţii de cărţi peste munţii de cărţi/să înalţ o structură impertinentă/ca să se prăbuşească la suflarea unui prunc.//mai bine aici/în dosul şopronului/să dau apă la câini/şi ceai la şoareci/să ascult cum pleznesc prunele sub presiunea sâmburilor" (Naufragiul).
Cu alte cuvinte, dacă tragem linie şi facem totalul, obţinem cam două atitudini poetice: una sapienţial-ironică şi alta simbolic-suprarealistă, asigurând spectacolul curgerii domoale a poemelor, de pildă: "ea stătea cu burta în sus/ca un peşte mort/în mijlocul covorului/unde fermentau nişte pere" (Meteahna). Dar pariul cel mare este obţinerea efectului poetic cu cât mai puţină încordare lexicală, imagistică şi tonală. Ţinta este eleganţa cu tot ce înseamnă ea: decenţă, politeţe, bunăvoinţă şi calm. De cele mai multe ori această ţintă este atinsă, întrucât cititorul este poftit într-un text ospitalier, deşi nu facil. Alteori, intenţia eşuează într-o sfârşeală elitistă. De exemplu, ciclurile Două poeme de dragoste şi Zborul femeii pe deasupra bărbatului sunt mult în urma expresivităţii unui fragment din poezia Patru din trei: "singură o lăcustă continua să emită/sunetul acela de cuţit dat pe tocilă/care era cântecul ei de dragoste/pentru o altă". Altminteri, ca în filmul din 1976 al lui Chantal Akerman, Jeanne Dielman, tot aştepţi să se întâmple ceva ieşit din comun, dupa o oră jumătate de spălat vase şi şters praful. Şi chiar se întâmplă!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
