"Am avut privilegiul de a fi fost trei veri la rand (1952, 1953, 1954) pe santierul (arheologic) Dinogetia - Garvan sub directa sa (a prof. Ion Barnea) indrumare (...). Prin sapaturile de la Dinogetia, Ion Barnea a luminat o perioada pe cat de controversata, pe atat de atragatoare (...)." Acad. Florin Constantiniu, in Dosarele istoriei, 2 (90), 2004, p. 5.
Notam la inceputul seriei prezente privind Dinogetia, serie pe care o inchei cu acest al saptelea episod ca pe o saptamana, cum a ajuns in 1921 Raymund Netzhammer la ruinele micii fortificatii. Peste circa 30 de ani mai tarziu, adica la ceva vreme de la reluarea postbelica a cercetarilor incepute acolo din 1939, lucrurile nu stateau mai bine. Ba, inca, in anumite privinte si pe termen lung, chiar mai prost. Asa de pilda, arhiepiscopul povestea ca, atunci, in 1921, in pauza de drum facuta in satul de pe malul dobrogean al Dunarii, a cerut si a baut un ceai cald la un birt de acolo. Or, in anii '50, dupa nationalizarea comunista din 1948 si cand satul Azaclau se numea deja 23 August, o asemenea "pretentie" era de neimaginat. Si asta pana foarte de curand.
Tot in acei ani, calea rutiera folosita de acelasi Raymund Netzhammer in 1921 era, din malul drept al Dunarii inspre Dinogetia, greu accesibila din cauza penuriei mijloacelor de transport. Nu mai puteai gasi, ca el atunci, trasura sau vreo caruta la cerere si contra cost.
Am trait atunci - eram elev in cursul primar - aventura mirifica a strabaterii intregului traseu cu o barca pescareasca. As numi o asemenea barca de dimensiuni "fluviale", ca sa nu intru in detalii tehnice pe care le cunosc de atunci destul de bine: era, cum spuneau localnicii, "o duba de 18 crivace", pe care arheologii o botezasera Geta. Peisajul mai mult arid asa cum se vede azi de o parte si de alta a soselei-dig ducand spre Garvan si de acolo spre Macin sau Tulcea pe care umblase in 1921 Netzhammer era inca, asa cum mi-a ramas pe retina, unul mirific. Garle, balti si lacuri comunicand intre ele, paduri mari de salcii si stufarisuri. Ape clare, unde vedeai tot ce misca pana la fund. Oamenii locului stiau sa mearga cu barca de la Garvan pana in fata Galatilor si indarat mai rapid si mai sigur decat cu mijloace motorizate, pe atunci rare si ineficiente. Asadar, prin garle, balti si lacuri se putea ajunge cu barca, trecand in final prin canale umbrite de paduri de salcii si reamenajate periodic de localnici, pana in marginea din amonte a satului Azaclau, adica pana in fata Galatilor si, fireste, tot asa indarat.
Tot acest mediu natural si peisaj si tot acest fel de a circula au fost distruse in doua etape. Mai intai a fost izolata printr-un dig "pentru agricultura" suparafata de la nord de soseaua-dig Galati-Tulcea pana la Macin. Apoi, la finele anilor '80, a fost indiguita si desecata aproape intreaga suprafata de balti, garle, grinduri si paduri specifice, dintre Garvan si Isaccea.
De atunci, mai exact din 1988, Dinogetia nu a mai fost insula si tot de atunci asistam la o desertificare a intregii regiuni acoperite candva de ape, paduri de salcii si stufarisuri, mustind de peste, pasaret si alte multe vietuitoare, adica avand un comportament similar Deltei. Era totodata o sursa de hrana inepuizabila pentru satele riverane. Cand, dupa 1990, s-a creat rezervatia Biosferei, am solicitat oficial extinderea ei cu aceasta suprafata, dar nu s-a intamplat nimic.
Revenind la alti ani dramatici pentru societatea locala obligata la colectivizare, dar neafectand inca atat de grav natura, ne vom opri din nou la grupul arheologic de la Dinogetia. Acesta era mereu, in aceiasi ani, factorul si martorul unor descoperiri de exceptie. In anul 1954, ultimul de practica al studentului de atunci Florin Constantiniu, se descoperea, in nisa anume scobita in peretele unei gropi de provizii apartinand unui bordei din secolul XII, un nou tezaur. Cuprindea sapte monede de aur si patru de argint, toate bizantine din a doua jumatate a secolului XI, doi cercei fastuosi din argint aurit si cateva inele, dintre care trei, fiecare cu chaton, atrag atentia in mod special. Pentru cine nu stie, chaton, transcris astfel din limba franceza de unde si vine, semnifica partea centrala si mai pronuntata a unui inel, unde poate fi montata una sau mai multe pietre pretioase ori imitatii.
Doua inele erau din argint aurit si erau aproape gemene, fiecare avand drept chaton cate o emisfera, imitand evident o cupola de biserica, fapt neenuntat in descrierea de atunci. Cel de al treilea, considerat de catre descoperitori inca de la inceput drept cel mai valoros din toate punctele de vedere, era din aur si cantarea aproape 15 grame. Pe veriga inelului pe care am tinut sa-l ilustram pe langa randurile de fata, era fixata miniatura unei constructii acoperite de o cupola emisferica. Intreg chatonul era lucrat in filigran si impodobit cu pietre pretioase din care se mai pastrau cateva. Descrierea detaliata a piesei din primul raport de sapaturi (1955), reluata si mai acurat in cartea din 1967, nu voia (de fapt nu putea) sa spuna, desi era clar tocmai din text si imagine, ca aveam in fata reproducerea la scara a unei biserici. Nu era deloc una oarecare ci, desigur, chiar Sfanta Sofia din Constantinopol, mandria capitalei bizantine mostenita de la imparatul Iustinian care o ctitorise in secolul al VI-lea. Iar alaturi de locul descoperirii inelului se mai afla in picioare, pe cand bijuteria era ascunsa in secolul XI, bisericuta bizantina de la Dinogetia, imitand-o modest, dar simbolic pe cea de la Constantinopol. Inelul inca nu avea pereche la data republicarii lui din 1967.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
