La Târgul de carte din iarnă au fost lansate două cărţi înrudite. Aproape două volume ale aceluiaşi tratat. Una (Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Cartea românească, 2011), tratează despre proza autoarelor "minore" din perioada interbelică; cealaltă (Carmen Duţu, Masculin-feminin în romanul postpaşoptist: o abordare de gen, Brumar, 2011) discută feminismul şi, avant la lettre, studiile de gen în literatura "secundară" din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ambele cărţi sunt la origine teze de doctorat, ceea ce explică selecţia de autori periferici.
Abia după aceste preliminarii teoretice politicoase, autoarea declară deschis că a pus la cale un "studiu de caz al contestării canonului masculin impus publicului feminin din a doua jumătate a secolului al XIX-lea". Cu alte cuvinte, femeile au fost forţate să citească ce le ofereau bărbaţii. Şi uite aşa se face că pentru sexul frumos "amorul este o pedeapsă şi o povară", cum remarcă Andrei Bodiu. "Femeia-victimă" ajunge să se privească "pe sine aşa cum este ea reflectată în ochii bărbatului". Ea ajunge să fie spectatoare într-o ibseniană casă a păpuşilor. Dar această tragică situaţiune începe să se schimbe - mai ales după 1865, consideră autoarea - sub presiunea traducerilor care dau de ruşine işlicara mentalitate băştinoasă. Noi stereotipii se vor impune şi "romantismul feminin" precumpăneşte asupra celui "masculin". Incredibil, dar literatura scundă de secol XIX devine palpitantă, reaşezată într-o asemenea paradigmă mondialistă!
În Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Cartea românească, 2011), Bianca Burţa-Cernat a făcut două mişcări strategice, driblând specializarea anostă. Mai întâi şi-a ales o temă de doctorat cuminte - scriitoarele de rafturile 2 şi 3 din interbelicul românesc - şi puţin cercetată, apoi a împins consideraţiile feministe spre studiile de gen, relaxând perspectiva. Cercetarea doctorală a fost minuţioasă şi a scos în evidenţă opinii şi acţiuni bizare, pitoreşti sau de-a dreptul scandaloase. Aceste detalii suculente constituie sâmburele cronicii mele, în intenţia de a încuraja lectura unei cărţi care, alminteri, ar interesa doar specialiştii, veşnicii specialişti. Concluziile volumului sunt denumite "ieşirea din ghetou" şi precizează că analiza s-a focalizat asupra autoarelor din secolul XX, când "femeia scriitoare nu mai e percepută ca o fiinţă bizară sau cel mult tolerată". Aici ar fi de căutat diferenţa faţă de scriitoarele din secolul XIX, gen surorile Brontë, Georges Sand sau George Eliot, care au fost nevoite să debuteze sub pseudonim masculin, spune autoarea. Ei, dracul nu era aşa negru! Eliot, de pildă, şi-a deghizat numele real pentru a se distanţa de romancierele care produceau cărţi siropoase.
Lucidă şi lipsită de prejudecăţi (aşa cum am avut ocazia să constat de câteva ori), Bianca Burţa-Cernat înţelege complex eseul Virginiei Wolf O cameră separată (A Room of One's Own). Anume că intimitatea şi minimul confort sunt necesare ambelor sexe, nu doar femeilor artiste. Dezavuarea schemelor binare duce la contrazicerea afirmaţiei Virginiei Woolf, după care organismul feminin nu face faţă la încordarea intelectuală îndelungată, ceea ce ar avea ca efect scrierea unor romane mai scurte şi mai concentrate. Deci scrisul femeilor s-ar dilua pe întinderi mai mari. La fel, istoricul literar (misogină limbă!) nu este adept al formulării "a scrie cu propriul corp", căci ar putea fi utilizată la invocarea unor argumente para sau chiar antiestetice. Arta este în primul rând estetică, iar categoria esteticului nu coagulează în jurul genurilor ori sexelor (genelor şi sexurilor, m-ar corecta europarlamentarul Elena Băsescu!). Ieşirea din ghetou înseamnă, aşadar, evadarea artistelor din tranşeele feministelor isterizate.
În consideraţiile asupra conceptelor de "margine, marginal, marginalitate, marginalizare" cercetătoarea susţine importanţa studierii zonelor liminale, acel context care îi propulsează, prin selecţie, pe scriitorii canonici. Ştiinţa peratologiei, cum mai simplu ar numi-o G. Liiceanu, a înţeles de mult că Eminescu a avut şi el contextul lui, pe care l-a influenţat şi de care a fost influenţat. Dacă sondăm straturile scriitoriceşti de la Junimea secolului XIX suntem şocaţi de similitudinile tematice şi de destin dintre Eminescu şi alţi creatori. Deci Bianca Burţa-Cernat nu este interesată de marginalitatea extremă (minorităţile sexuale) ori de cea "exotică", rasială, ci de cea extracanonică. Abordarea strict estetică se întemeiază pe 8 studii de caz, "biografii ale unor eşecuri exemplare": Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelicu şi Sorana Gurian.
Bunăoară, Pompiliu Constantinescu, în Vremea din 1938, emitea opiniile oarecum schopenhaueriene că scriitoarele sunt impermeabile la idei generale, că nu pot iniţia curente şi că nu le iese deloc inovaţia tehnică. Ceva mai încolo, Bianca Burţa-Cernat, preluând sintagma feministei Mihaela Miroiu, "patriarhatul de stat" al puterii comuniste, observă oximoronul din interiorul formulei "feminism comunist": primul termen este strict individualist, iar al doilea colectivist. Deci pentru autoarele de la noi nu a prea fost bine în general.
Pasionant este plagiatul suferit în 1906 de Constanţa Marino-Moscu. Jurnalul ei scris în franceză este şterpelit, tradus în română, niţel localizat şi arhaizat în limbaj, apoi publicat sub semnătura lui Mihail Sadoveanu. Cunoscând caracterul cameleonic al preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, nu mă miră deloc gestul. Uluitor este că victima, poreclită la bătrâneţe "madame Tolstoi", a trebuit să ceară ea însăşi interzicerea publicării în foileton a romanului Mariana Vidraşcu în Viaţa românească! Sadoveanu nu a fost deloc deranjat de proximitatea adevăratei autoare!
Punctele comune ale operelor acestor scriitoare sunt minimalismul, intimismul, delicateţea şi precizia detaliului, moralitatea domestică, preţuirea valorilor maternale, oscilarea între senzaţionalism şi sentimentalism şi decenţă în general. Li se poate reproşa tradiţionalismul şi redusa detentă imaginativă, dar demersul lor ar trebuie apreciat pentru atitudinea luată în favoarea unei lumi sănătoase, ce începea să dispară rapid. Tehnologia, vedetismul, violenţa şi orice putea contribui la irealizarea lumii (Baudrillard) dădeau buzna şi în literatură. Peste această atmosferă de casă de creaţie câmpenească se suprapune ceea ce Bianca Burţa-Cernat numeşte "desantul feminin interbelic". Revolta acestui contingent se manifestă într-o literatură a "minoratului", setoasă de afirmare, dar şi bântuită de nevrozele analizate de Freud.
Din nou o binaritate: refularea de la Viaţa românească şi insurgenţa de la cenaclul Sburătorul. Enervat de "deriva identitară" a moderniştilor, Eugen Ionesco semnalează "generaţia fetelor" în Viaţa literară din 1935: "De-acum înainte, literatura şi cultura vor fi treburi feminine sau ale unor bărbaţi impotenţi şi efeminaţi. Adevăraţii bărbaţi sunt atraşi de politică".
Reprezentativă pentru noua structură a mediilor intelectuale este apariţia în 1925 a Doamnei T, eroina lui Camil Petrescu. Odată cu ea ia fiinţă şi Societatea Scriitoarelor Române, păstorită de Adela Xenopol. Noua instituţie deschide urgent conflagraţia cu Societatea Scriitorilor Români. Printre ideile amuzante ale feminismului în floare este solicitarea d-nei Xenopol ca premiile literare să fie distribuite echitabil: jumătate scriitoarelor, jumătate scriitorilor.
Dar şi unele titluri probează emanciparea nărăvaşă. Lucrezzia Karr publică romanele Demoniaca (1922), Sexul de peste drum (1926) sau Venera şi porcul (1936). Asta în timp ce noi eram şocaţi în 2011 de romanul Cristinei Nemerovschi Sânge satanic.
În judecarea misoginismelor de tot felul, Bianca Burţa-Cernat manifestă o gândire post-feministă echilibrată. Astfel, ea înregistrează derapajele paraestetice comise chiar şi de autoarele absolvente de Litere. Scrisul feminin ar rămâne până prin anii '30 în "anticamera" literaturii. Trecând în revistă o bibliografie bogată, cercetătoarea compară tendinţele culturale europene cu cele româneşti şi, amintind de emanciparea simultană, în modernism, a Evreului şi a Femeii, evidenţiază "corespondenţa dintre proza maladivităţii blecheriene şi proza «corporalistă» a autoarelor interbelice".
Toate aceste detalii şi concluzii de fineţe fac ca cercetarea migăloasă şi întrucâtva laterală să fie delectabilă, precum şi utilă altor cercetători. Câştigul nostru ca literatură este substanţial: nu se mai poate spune că marii scriitori ai epocii au fost sau apariţii meteorice sau emuli ai celor din Occident. Omogenitatea şi densitatea autorilor de rafturile 2 şi 3 legitimează procedurile de selecţie în vederea stabilirii canonului. Două cărţi apărute providenţial împreună. O istorie literară care se laudă cu studii aplicate pe autorii minori prezintă simptome de cultură mare, de tradiţie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
