Baltazar era plin de praf şi stătea ghemuit pe podea, cu spatele lipit de pietroi. Avea braţele încrucişate peste genunchii adunaţi la piept şi capul pus spre odihnă, pe ele. Părul îi cădea în dezordine, scăpat ici şi colo din elasticul cu care fusese prins, iar tricoul îi era rupt, undeva, în dreptul umărului.
Clipe de tăcere. Când lucra, Baltazar nu suporta pe nimeni în preajmă. Orice prezenţă străină, apărută în universul născut între el şi bolovanii din atelier, alunga magica corespondenţă dintre creator şi creaţie. Ştiam prea bine asta, însă adesea veneam să văd dacă a terminat, fiindcă avea obiceiul de a rămâne ore întregi fără să facă nimic, stând aşa, pur şi simplu, de pomană. Asta mă enerva, pentru că intra în contradicţie cu firea mea disciplinată. Dacă ai de lucru, domnule, este firesc ca nimeni să nu te întrerupă, dar ca să stai aşa, ca o balegă căzută în drum...
– Ce faci? am întrebat iscoditor.
– Cuget.
– De când?
– Habar n-am, spuse Baltazar, scuturându-şi praful de pe pantaloni.
– La ce?
– La nemurire.
– Interesant...
Mă privi uimit.
– Auzi, că tot faci tu mereu pe deşteptul, ia extrage o găleţică din puţul înţelepciunii tale şi spune-mi ce crezi despre nemurire?
Se ridică, sprijinindu-se de pietroi, apoi continuă să se scuture cu mişcări scurte şi destul de puternice. Praful se împrăştia în jurul lui, ca un abur.
– Uite cum facem... Eu pregătesc ceva de mâncare, iar tu scoţi sunete pe gură. Apoi mâncăm împreună.
Chiar că-mi era foame! Iar subiectul mă atrăgea ca un magnet.
– S-a făcut!
Bucătăria prietenului meu era o chicinetă de unu pe unu, un spaţiu exploatat cu atâta disperare, încât din micul tavan atârnau diferite obiecte, care se opreau aproape de capul lui Baltazar. Casa lui era destul de mare, dar modificase totul, lăsând doar acest loc bizar pentru pregătirea hranei. Niciodată nu reuşisem să înţeleg cum putea prepara o mulţime de lucruri bune, într-o bucătărie în care te loveai cu coatele de pereţi... Mai ales el, care era un bărbat masiv de aproape doi metri...
Stătea cu spatele la mine, acoperind întreaga intrare. Făcea tot felul de mişcări, ca un vrăjitor care prepara o poţiune magică.
– Te ascult, spuse aruncându-mi o privire peste umăr.
– Nemurirea... am început prudent, trebuie analizată ca o formă de existenţă. A fi sau a nu fi, celebra întrebare, pusă tocmai unui craniu uman, cred că este un punct de plecare în discuţia noastră. Despre nemurire nu se poate vorbi, decât după ce omul a murit! După trecerea pragului. Şi ce înseamnă a fi sau a nu fi? Eu cred, că există mai multe tipuri de moarte.
Baltazar se întoarse, privindu-mă cu interes. Avea într-o mână un cuţit, iar în cealaltă, o roşie.
– Aşa... Moartea unu, moartea doi, moartea trei... spuse, ridicând în aer de trei ori cuţitul.
– Nu.
– Continuă!
Se întoarse iar cu spatele la mine.
– Moartea de când eşti încă viu, moartea fizică, moartea de după moarte... Şi în pereche, la fiecare, vine nemurirea...
– Da, mai ales, în cazul morţii fizice, zise Baltazar ironic, întrerupt de zgomotul unui obiect căzut.
Se chinui să ridice de jos o lingură.
– Dar de celebrii nemuritori care au străbătut istoria în diferite chipuri, n-ai auzit?
– Lasă gargara şi treci la lucruri serioase. Pe mine mă interesează adevărata nemurire, nu legendele pentru proşti. Bagă-l şi pe Dracula şi nu mai mănânci cu mine...
– Eu vorbeam serios, dar, din păcate mă lovesc de limitele tale pe care câteodată, din greşeală, le ignor.
Baltazar nu mă luă în seamă. Se întoarse cu ochii în lacrimi. Tăia ceapă, nu regreta cele spuse...
– Ce legătură are nemurirea, cu moartea care vine de când eşti viu? Nu înţeleg!
– Păi, cum să înţelegi? Tu ştii una şi bună! Să maltratezi bucăţi mari de piatră... Nemurirea este o stare infinită. Se spune că din ea venim şi spre ea ne ducem. Avem Raiul etern, dar şi Iadul fără sfârşit. Cei ce-şi pierd sufletul în timpul vieţii, cei morţi de vii, cei care umblă printre noi, uscaţi la suflet şi învinşi, cei fără de speranţă sunt locuitorii Iadului, înţelegi? Chiar dacă au intrat sau nu în pământ, ei aparţin deja Întunericului.
– Şi nu au nici o şansă? întrebă Baltazar, ştergându-se pe mâini de o cârpă.
– Ba cred că au, dar nu se folosesc de ea.
– Care?
– Credinţa.
Prietenul meu se întoarse brusc spre mine. Mă privea cu atenţie, cercetându-mă ca pe un animal necunoscut.
– Tu vorbeşti de credinţă? Eşti ateu convins!
– Nu-i adevărat!
Baltazar se lovi nervos cu cârpa de picior.
– Auzi, monsieur, de când eşti tu credincios? De când n-ai mai călcat într-o biserică?
– De mult.
– Şi?
– Dar asta nu înseamnă că sunt ateu, tâmpitule! Nu mă duc la biserică, dar mi-a frică de Dumnezeu!
– Ţie ţi-e frică de orice, spuse întorcându-se cu spatele la mine. Auzi, acum e mare credincios!... Îmbătrâneşti, prostule!
– Vrei să vorbim despre nemurire sau nu? l-am întrebat iritat.
– Hai, continuă enoriaşule...
– Deci, moartea sufletească şi moartea trupească. Până acum, două tipuri, da?
– Da...
– Ele au, ca pandant, nemurirea...
– Hai că baţi câmpii! Mâncarea e gata. Eu te-am întrebat ce părere ai despre nemurire, iar tu o ciocăneşti cu moartea, cu biserica, cu morţii de vii... Am crezut că ai o părere clară, nu o analiză de făcut, pentru a te lămuri alături de mine. Aşa, ştiu şi eu să întorc cuvintele, amestecându-le, până găsesc un răspuns care să mă satisfacă...
Baltazar venea spre mine cu două farfurii pline, iar o cârpă îi atârna de braţ. Era vesel. Nu-l mai interesa nimic altceva, decât să aşeze cu grijă masa.
– Vezi, i-am spus nemulţumit, asta este fericirea la români... Mâncarea! Ai farfuria plină? Nimic nu mai contează!
– Este adevărat, dar nu uita că oriunde te-ai afla, teoria ta este valabilă. Nu-i o caracteristică a noastră, ci o realitate umană. Însă, eu continui să pledez pentru originalitatea şi chiar superioritatea românilor, fiindcă doar ei au fost în stare să numească mâncarea, potol! A potoli neliniştea sau inconfortul, indiferent de unde ar veni, cu mâncare! Nu-i tare?
– Nu prea...
– Aiurea! Întâlnire, botez, înmormântare, afaceri, despărţiri, toate sunt consumate ca aperitive ori ca desert în viaţa noastră. Halim cu orice ocazie – ne împăcăm, cugetăm, suferim – plescăind cu satisfacţie, înmuind cu salivă orice problemă, digerând-o astfel, mai uşor. Uite, acum! Nemurire? Ia cu sos! Moarte? O murătură?!...
Baltazar începu să mănânce cu poftă. Cred că avea dreptate. Toată tensiunea minţii mele care se concentrase pe subiectul atât de delicat al nemuririi se „potolea“ treptat, după fiecare îmbucătură înghiţită. Nu-mi mai venea să vorbesc despre moarte când simţeam plăcerea mâncării, stimulatoare de viaţă.
– Poate că asta e o formă de evadare, am spus mestecând liniştit.
– Gândeşte-te la ospeţele îmbelşugate care urmau marilor lupte din istorie. Berbeci la proţap, legume, fructe, vin, toate într-un exces nebun, disperări culinare, frici la tavă, ghiftuiri întru triumful faţă de moarte. Crezi că le era numai foame? Nicidecum! Sfidau moartea, ameninţând-o cu oase încă pline de carne, pe care le aruncau dispreţuitori, câinilor flămânzi de pe sub mese. Stomacul plin nu se teme de moarte, prietene!
– Dar, nici moartea de om. Vezi apoplexia..., am răspuns răutăcios.
Baltazar se opri. Mă privi o clipă cu tristeţe, apoi continuă:
– Vezi tu, aici e marea problemă... Moartea nu se teme de nimic... Ea vine lin, într-o linişte desăvârşită, imuabilă şi imparţială, desface nodurile odgoanelor cu care este ancorată viaţa noastră, lăsând vasul să plutească spre o lume necunoscută nouă. Cine-i dă acest drept? Şi cine oare i se poate împotrivi? Oamenii, în frica lor de moarte, au inventat un biet cuvânt – Nemurire!... E ca o mână ridicată deasupra capului în faţa unei iminente lovituri. O formă de apărare, caraghioasă şi inutilă. De ce?
Baltazar privea undeva în spatele meu, întrebând cu glas tremurând, entităţi nevăzute. Nu vorbea cu mine. Pentru el, nici nu eram prezent. Frământările minţii lui ieşiseră la plimbare, căutând speriate prin colţuri de odaie, poarta spre adevăr.
– Ţi-e frică de moarte? am întrebat şoptit.
– Da. Nu-mi plac certitudinile! Iar moartea e certus! Nu se poate negocia nimic cu ea, nu poate fi înşelată, este ermetică şi inexorabilă, deci, n-aparţine oamenilor! Şi atunci? Cum poate prelua această cucoană, om cu om, bob cu bob? Viaţa ne-o dă Dumnezeu! Suntem plămădiţi dintr-o materie care a trecut prin mâinile Domnului, avem chip şi avem asemănare, avem suflet din suflul Lui! Suntem teomorfi, dar iată că vine această entitate inexplicabilă şi hârşti – termină viaţa.
– Dar tot de Dumnezeu ne este dată!
– Ca o pedeapsă, prietene!
– Eu nu cred...
Baltazar mă privi uimit.
– Nu crezi? O fi un mare dar! O răsplată!
– Sau o şansă...
– Ţăcănitule! Şansa este un noroc, este posibilitatea de a reuşi, e fortuna!
– Vezi, aici am vrut să te aduc! Şi dacă moartea este tocmai izbânda?
– Dată aşa, la toată lumea, ca la pomenile electorale, nu? Eşti tâmpit!
Baltazar începu să strângă masa.
– Pe mine mă interesează foarte mult ce e cu nemurirea asta... De ce a apărut acest termen?
– Aminteşte-ţi de Jack Kerouac. El spunea, n-am avut nimic de oferit nimănui, în afară de propria-mi confuzie.
– Cred că avea dreptate, spuse Baltazar, ridicându-se. Confuzie, tu eşti stăpâna lumii!... Şi iată, ca să nu pleci de la mine cu mintea goală, pentru că burta ţi-ai umplut-o deja, îţi dăruiesc vorbele lui Voltaire: Pleacă din viaţă ca de la un ospăţ, mulţumind gazdei şi pregătindu-te de ducă...
– Ce să-ţi spun!... Mare înţelept...
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
