Pe pereţii liceului nostru erau multe citate din Enescu, din cele - să le zic aşa - prometeice; unul dintre acestea, cel cu odihna de muncă prin muncă, mi-l repet şi acum. Nu era uşor să faci, în acele vremuri, un optimist din Enescu (pesimism nu exista!), dar până la urmă vorbeam de lirism pastoral, de mituri, de seninătatea şi liniştirea în care se rezolvă luptele existenţiale, şi ne trezeam în faţa unui Enescu fără umbre. Dar când am ascultat Oedipe prima oară, acea "muzică de contururi simple şi măreţe", cum numea Enescu idealul său în vremea compunerii operei, nu am avut deloc sentimentul seninătăţii, ba chiar am rămas cu impresia că imposibilitatea întoarcerii îl chinuise cumplit pe compozitor; reţinerea, "mocnirea" aveau o amărăciune tragică.
Punerea în scenă a cărei premieră am văzut-o pe 15 septembrie la Opera Naţională Română are acest merit, de a nu încerca să ascundă tragismul. Un Oedipe de mare anvergură (şi tânăr, şi bătrân - Ştefan Ignat, cu o deja lungă "tradiţie oedipiană"), Tiresias (Horia Pascu) şi Phorbas greu de uitat (Pompeiu Hărăşteanu), şi în general toţi cântăreţii (Ionuţ Pascu în Creon, Valentin Racoveanu în Păstorul, Ştefan Schuller în Marele Preot, Mihnea Lamatic în Paznicul, Vicenţiu Ţăranu în Tezeu, Hector Lopez în Laios, Oana Andra în Iocasta, Ecaterina Ţuţu în Sfinxul, Simona Neagu în Antigona, Antonela Bârnat în Meropa, Miruna Sturza în O femeie tebană) n-au lăsat linia tensională să cadă. Un mare merit în susţinerea acestei viziuni învolburate l-au avut coregrafia lui Răzvan Mazilu (cu doi "balerini povestitori" ai firului dramatic, Bianca Fota şi Gigel Ungureanu, de impresionantă calitate) şi, desigur, regia Andei Tăbăcaru Hogea, precum şi scenografia Vioricăi Petrovici (cu simboluri foarte explicite). Atât orchestra (dirijată de Tiberiu Soare) cât şi corul (maestru, mult aplaudatul Stelian Olariu) şi corul de copii (instruit de Vasile Corjos) au contribuit la un succes care mi-a reamintit versiunea din 1991-92 a Cătălinei Buzoianu, în coregrafia Adinei Cezar.
Într-o scrisoare către savantul german L. Diefenbach, o intelectuală de marcă din secolul al XIX-lea, Mite Kremnitz, talentată scriitoare, pe care superficiala cunoaştere a literaturii europene de către criticii noştri (mai vechi) a prezentat-o publicului românesc doar ca inspiratoare a lui Eminescu, se arată uimită, dar şi încântată de lărgimea concepţiei de viaţă în România, de importanţa care se acordă aici spiritului, calităţilor omului. În saloane, spune ea, aceste calităţi, talentul, inteligenţa, sunt mai preţuite decât poziţia socială, titlurile nobiliare şi, în general, titlurile de orice fel, inclusiv cele academice. Spre deosebire de lumea germană, unde celui care are doctoratul i se pune titlul de Dr. chiar şi pe mormânt, aici lumea dispreţuieşte formalismele, care în asemenea context par meschinării. După mai bine de un secol, dacă Mite ar mai fi acum între noi, cred că s-ar minuna şi mai tare de turnura pe care au luat-o lucrurile: căci văd semnând în Agenda festivalului nume de celebri interpreţi români, critici muzicali, compozitori adoraţi pentru talentul lor cu "Prof. Univ. Dr" (desigur, alături de alţii care, plătind tribut obiceiului locului, nu arborează aceste titluri, în fond muncite şi meritate). Ne-am putea întreba ce bun decernarea titlului de Doctor Honoris Causa unui Daniel Barenboim, de exemplu, care nu e numai un pianist şi dirijor fără egal, ci şi un vizionar al posibilei împăcări occidental-orientale, o minte artistică şi politică plină de strălucire, un fantast raţional? Pomenind însă lunga listă de premii, onoruri, medalii de stat pe care a primit-o totuşi Barenboim, Valentina Sandu-Dediu spune foarte clar - şi cu o tot mai rar întâlnită modestie - de ce: "... Titlul onorific acordat de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti rămâne poate neînsemnat. Nu şi pentru noi, cei din această comunitate universitară, care suntem recunoscători pentru asemenea momente!"
Am amintit acest titlu acordat în cadrul festivalului deoarece - toată lumea, de acord - Daniel Barenboim e unul din artiştii cei mai străluciţi care ne-au încântat săptămâna trecută. Numit dirijor pe viaţă al Capelei de Stat din Berlin, orchestră impecabilă, care parcă face corp comun cu pianistul-dirijor (ca pe vremea lui Mozart), vizionarul prieten al lui Edward Said a interpretat lucrări care ilustrează într-adevăr şi această legătură cu orientul: căci Simfonia Dante de Liszt are un romantism subliniind inspiraţia dantescă (eschatologia musulmană), iar concertele nr. 22 în Mi bemol major şi nr. 24 în do minor de Mozart, cântate cu o dezinvoltură incredibilă, fac parte din lucrările dragi oriental-occidentalului autor al Răpirii din serai. Cât despre magnifica Simfonie a VII-a de Bruckner, în linia deschiderilor wagneriene, aduce, alături de cele mai occidentale tehnici, şi întreţeserea leitmotivelor de poveste, ca în basmele orientale. "Cu mintea, sufletul şi bagheta", Daniel Barenboim a trasat, sub ochii unui public debordând de entuziasm, două seri de neuitat.
De o intensitate asemănătoare au fost concertele orchestrei simfonice ale Teatrului Mariinsky, dirijate de Valery Gergiev, dar cu sublinieri mai apăsate, în stilul cunoscut al interpretărilor ruseşti. Foarte mult lirism şi contrast în uvertura la Tannhäuser, dinamism şi forţă avântată în Prometeu sau Poemul focului pentru pian şi orchestră de Alexandr Skriabin (cu un pianist pe măsura legendei, Alexander Toradze), tumult şi fir epic în O viaţă de erou de Richard Strauss; în a doua seară, un Scedrin mai puţin cunoscut marelui public (Naughty limericks), Simfonia nr. 3 cu cor în Do Major op. 21 de Enescu (unde am putut urmări cel mai bine efectul mişcărilor tremolate ale stilului dirijoral Gergiev) şi înviorătoarele Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgki/Ravel.
Nu mai puţin memorabil, dimpotrivă, plin de o culoare şi naturaleţe nu deseori întâlnită, concertul Filarmonicii Naţionale Maghiare cu Zoltán Kocsis a construit o apropiere între Bela Bartók (Suita de dansuri Sz. 77 , Concertul nr. 2 în Sol Major pentru pian şi orchestră) şi Enescu (Simfonia a II-a în La Major), care a pus în valoare inteligenţa acestui dirijor atât de apreciat în România. Simfonia de Enescu, interpretată cu accente temperamentale mai neobişnuite pentru noi, şi-a vădit toată musculatura tematică, în timp ce concertul pentru pian, în interpretarea furtunoasă şi dezinvoltă a lui Boris Berezovski (ale cărui bisuri, mai ales piesa lui Asturias, au demonstrat şi fineţea, transparenţa tuşeului) a ridicat sala în picioare. Evident, Boris Berzovski are calităţi de ... sportiv învingător, ba m-am gândit chiar, urmărindu-i stilul degajat, dar şi ... necruţător, la un gladiator...
Vineri 16 septembrie, concertul Wiener Philharmoniker ne-a reamintit, prin Simfonia concertantă în Mi bemol major pentru vioară, violă şi orchestră, că Mozart era austriac - şi că se cântă cu arcuşe uşoare, evanescente, fără apăsări. Dirijorul Franz Welser Möst a fost întruchiparea eleganţei, iar cei doi solişti, Fanny Clamagirand şi Antoine Tamestit - într-un dialog fără fisuri. Tot datorită lui Franz Welser Möst am ascultat cele mai desăvârşit ţesute Intermedii pentru orchestră de coarde (op. 12) de George Enescu: aici, da, seninătate, puritate a sunetului, ca într-un semn făcut cu mâna, de undeva de departe, de Fauré. Simfonia a V-a de Dvořak a demonstrat şi ritmicitatea învolburată, valenţele exploziv-triumfale ale interpretării acestei orchestre impecabile.
În cartea sa de amintiri Spuse, trăite, dorite, apărută recent la Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, Ioan Holender povesteşte împrejurările numirii lui Franz Welser Möst la Opera din Viena şi ale colaborării sale cu acesta: "Învăţasem să-l cunosc şi să-l apreciez ca pe un aliat de nădejde în multe bătălii, o persoană cu care puteam colabora armonios şi cu care împărtăşeam gusturi asemănătoare în ceea ce priveşte vocile şi estetica scenei. Este capabil de decizii clare şi rapide, este un om de nădejde şi evită, ca mine de altfel, să-şi irosească timpul cu tot felul de activităţi mondene".
În aprilie 1992, când Ioan Holender i-a succedat lui Eberhard Waechter la conducerea operei vieneze, începându-şi cariera plină de reuşite şi descoperiri, sosisem de o lună la Viena. În următorii patru ani n-am lipsit de la nici o nouă montare la Operă, şi de la aproape niciun concert al Wiener Philharmoniker...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
