În numărul trecut pomeneam cartea lui Ioan Holender, Spuse, trăite, dorite, apărută recent la Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi. Numindu-l "cel mai fotogenic bărbat din istoria Timişoarei", Cornel Ungureanu trasează în postfaţă portretul celui care "reuşeşte să rămână mereu egal cu sine însuşi": "Nu e fracturat de ascensiunile spectaculoase, de succesele eclatante. A rămas întreg.... Autenticitatea sa e fără fisură". Fără îndoială că Ioan Holender este "eroul", "cheia" acestui festival, dăruindu-se cauzei muzicii cu aceeaşi pasiune pe care i-am cunoscut-o în anii pe care i-am petrecut la Viena, care n-ar fi fost nici pe departe atât de minunaţi dacă viaţa muzicală a acestei capitale a muzicii n-ar fi intrat chiar atunci sub oblăduirea sa. Mergeam de câte ori puteam (uneori, aproape în fiecare seară) la Operă, la concertele Wiener Philharmoniker, sau la Musikverein. Aşa am asistat la începuturile unor pe atunci necunoscuţi - dar care astăzi sunt mari nume - precum Monte Pederson (care avea să devină şi interpretul primului Oedipe la Staatsoper), Johan Botha (care a fost Lohengrin în chiar acest festival George Enescu, 2011, de la Bucureşti), Vesselina Kassarova, Natalie Dessay sau Barbara Frittoli, Angela Gheorghiu, Bryn Terfel, dar am avut şi şansa de a-i asculta pe Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Mirella Freni, Piero Capucilli, José Carreras, Agnes Baltsa, Julia Várady, Alfredo Kraus, Edita Gruberova, sau dirijori precum Antonio Pappano, Seiji Ozawa, Zubin Mehta, Carlos Kleiber. Sosisem la Viena în martie 1992; din aprilie 1992, Ioan Holender rămăsese, după moartea lui Eberhard von Waechter, singurul director al Operei. Am asistat la toate spectacolele montate în perioada directoratului său şi pot spune că a avut intuiţii extraordinare nu numai în privinţa cântăreţilor şi dirijorilor, dar şi a regizorilor. De pildă, Andrei Şerban, cu Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, a devenit dintr-un necunoscut la Viena adoratul acestui oraş atât de pretenţios, sau Hermann Nitsch, după ce a pus, în 1995, Hérodiade de Jules Massenet.
Începând cu 1992 am văzut - era, pentru mine, pentru prima oară - şi ceea ce se desfăşoară acum la Bucureşti, anume o Piaţă a Festivalului. În luna iulie a avut loc la Rathaus un festival în memoria lui Karajan - în faţa primăriei era montat un ecran uriaş, iar între ecran şi parc fuseseră aşezate 2.300 de scaune pentru vienezii care puteau vedea gratuit în fiecare seară capodopere dirijate de Karajan. Programe cu explicaţii erau împărţite tuturor - "deasupra cerul cu stele" şi în inimă Mozart. Karajan era un fel de zeu pentru vienezi; circula chiar un banc despre Karajan care urcă în taxi şi, întrebat de şofer unde doreşte să ajungă, unde are treabă, răspunde: "Peste tot!" (O paranteză în privinţa culturii vienezilor, pentru care muzica de operă e sine qua non - indiferent de nivel. Ioan Holender povesteşte, de exemplu, cum a aflat... de la un taximetrist "că Abbado demisionase în ziua respectivă, motivul oficial fiind angajarea sa ca dirijor şef al Filarmonicii din Berlin."). În Piaţa Primăriei am ascultat sub bagheta lui Karajan Recviemul de Mozartşi Don Giovanni cu Samuel Ramey (Leporello era Feruccio Furlanetti), iar altă dată am văzut un film cu Messa dell'incoronazione de Mozart, dirijată de Karajan în domul San Pietro din Roma, unde era şi Papa (pe atunci, Karol Wojtila, poetul şi dramaturgul). Deşi aş fi preferat să aud Krönungsmesse într-o sală de concert, am conchis că latina e o limbă atât de frumoasă, încât, da, poate sta alături de muzica lui Mozart...
***
Pe Zubin Mehta, care a studiat şi el la Viena, avându-i colegi la clasa lui Hans Swarowski pe Maazel, Abbado şi Barenboim, l-am ascultat prima oară la Festivalul Enescu în 1964, când, deşi avea doar 28 de ani, numele său devenise deja o legendă. Acum, dirijând Orchestra Filarmonică din Israel, într-o seară Ceaikovski (avându-l drept solist pe violonistul Vadim Repin în bine cunoscutul concert pentru vioară în Re Major), culminând cu Simfonia a IV-a "a Destinului", şi în cealaltă seară cu Enescu (Uvertura de concert pe teme de caracter românesc), Brahms (Concertul nr.2 pentru pian, interpretat cu mare agerime tehnică de Yelim Bronfman) şi Mahler (Simfonia a V-a) mi s-a părut la fel misterios, profund şi plin de forţă. Un dirijor incomparabil, care prin trecerea timpului şi experienţa dobândită nu a avut decât de câştigat.
O revelaţie a fost pentru mine Antonio Pappano, numai flacără şi zâmbet, dirijor cu gesturi poate prea largi, dar cu o bucurie imensă de a face muzică, bucurie care se citea apoi reflectată pe chipurile interpreţilor din Accademia di Santa Cecilia: uluitor prin implicarea sa în Simfonia de cameră op. 33 de Enescu şi în concertul de Rahmaninov (nr. 2, la pian Denis Matsuev), dar mai ales cu firul epic şi coloristica suitei simfonice Şeherezada de Rimski-Korsakov, ale cărei "voci" instrumentale (începând cu violonistul concertmaestru) au demonstrat şi valoarea individuală - absolut remarcabilă - a fiecărui orchestrant.
De asemenea, Daniele Gatti a reuşit să individualizeze, cu Orchestra Naţională a Franţei, complexa şi dificila Simfonie a IX-a de Mahler, lăsând spaţiu de respirat marilor arcuri romantice, dar şi deschiderilor spre grotesc, precum şi ironiei la adresa vieţii muzicale vieneze, "citată" din plin. Marea reuşită a lui Gatti a rămas mai ales coloristica transparentă, în tonuri de incredibil pianissimo, a ultimei părţi - coloristică la fel de admirabilă în concertul din 25 septembrie, când totul a fost desăvârşit, de la Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas, la Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel şi orchestră op. 8 de Enescu (avântat cântată de Ha-Na Chang, cu o paletă de nuanţe mergând de la cel mai astral pianissimo la izbucniri de cutremurătoare forţă), la Iberia de Claude Debussy şi Bolero-ul de Ravel.
***
De-a lungul festivalului am participat la câteva concerte de muzică de cameră, între care voi numi acum, deoarece n-am făcut acest lucru la timpul cuvenit, cel al cvartetului Florilegium (Ioan Marius Lăcraru, vioara I, Ladislau Csendes, vioara a II-a, Maria Ciuduc - violă, Anca Vartolomei - violoncel) cu un program de muzică românească extrem de incitant (cvartete de Dan Timiş, Sorin Lerescu, Myriam Marbé, Călin Ioachimescu, Doina Rotaru); şi Jerusalem Chamber Music Festival, care, cu Elena Bashkirova la pian, Mihaela Martin la vioară, Ori Kam la violă, Frans Helmerson la violoncel şi Pascal Moraguès la clarinet, au conturat capodopere profund diferite, care le-a demonstrat anvergura (trio în la minor pentru pian, clarinet şi violoncel op. 114 de Brahms, cvartetul cu pian nr. 2 în re minor op. 30 de Enescu, Contraste Sz III e Bartok, cvartetul în mi bemol Major cu pian op. 47 de Schumann).
În linia vechii lor pasiuni pentru Enescu şi poezie (îndeosebi Carmen Sylva), dar şi pentru muzica secolului al XX-lea, Bianca şi Remus Manoleanu au oferit un recital memorabil în seria "Enescu şi contemporanii săi", întregindu-şi paleta prin recitările actorului Victor Rebengiuc. Strălucit final pentru stagiunea camerală! Completat în 25 septembrie, ultima zi a festivalului, de surprizele componistice oferite de cunoscutul trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu - flaut, Sorin Petrescu - pian, Doru Roman - percuţie), care a interpretat spectaculos şi tehnic lucrări dintre cele mai incitante, precum Dialogues Croisés de Horia Şurianu, Athracteur étrange de Lucian Meţianu, Irizări de Laura Manolache, Bindfaden de Violeta Dinescu, Endeavour Bells II de Livia Teodorescu-Ciocănea, două piese de Bernard Cavanna, Evoe de Miklos Maros, Escape de Kamran Ince.
***
Montarea lui Ion Caramitru a operei Evgheni Oneghin de Ceaikovski (cu un libret după Puşkin), de o poeticitate iluminată de flash-back-uri şi transgresări temporale, dar şi întreţesută de ironii înviorătoare, avându-i drept interpreţi pe excepţionalii Levente Molnár (Oneghin), Marius Brenciu (Lenski), Iveri Tamar (Tatiana), Maria Jinga (Olga), Pompeiu Hărăşteanu (Gremin), dar şi voci mai puţin cunoscute, dar de o mare calitate (Sorana Negrea - Filipievna, Ana Maria Comşa - Larina, Florin Diaconescu - Triquet, dan Indricău - Căpitanul/Zaretsky) a creat un moment special, o a treia faţetă alături de Lohengrin şi Oedipe. Desenul luminilor (Chris Jaeger), decorurile (Maria Miu), costumele (Viorica Petrovici), mişcarea scenică şi coregrafia (Florin Fieroiu, Florica Stănescu, Mirela Simniceanu), corul (maestru, Stelian Olariu) au potenţat atmosfera luminos-romantică, punctată de găselniţe regizorale precum prezenţa unui personaj inventat, Tatiana-copil (Anastasia Jinga), care leagă scenele, citind dintr-o carte, ca într-un basm al amintirii. Un spectacol elegant, vizionar, dar şi cu ironie subiacentă, mai ales în jocul personajelor secundare.
Astfel s-a încheiat ultima săptămână din acest festival cu vârfuri incontestabile (cele trei spectacole de operă, concertele dirijate de Barenboim, Mehta, Pappano, Gergiev, Gatti, dar şi de Zoltán Kocsis, Adam Fischer, Gennady Rozhdestvensky, Cristian Mandeal, Horia Alexandrescu), cu multe concerte camerale de acută calitate şi momente reprezentative pentru muzica românescă din zilele noastre. Nu ne rămâne decât să regretăm că, nefiind ubicui, n-am putut participa, precum am fi dorit, la şi mai multe din concertele rarissime oferite. Mulţumindu-le îndeosebi lui Ioan Holender şi lui Mihai Constantinescu, dar şi tuturor celorlalţi organizatori, putem oare spera că acest festival va fi organizat anual cândva? Fiindcă marea mulţumire de a ne afla atât de sus deasupra mediei vieţii muzicale europene creează dependenţă...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
