Georgeta Dimisianu, cunoscut si apreciat editor de carte de ieri si de azi, ar merita sa scrie un volum de amintiri, pentru ca toate cele povestite la rubrica de fata sunt menite sa trezeasca un interes pasionat. Efectiv, ai vrea sa stii mai multe despre Marin Preda, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Bujor Nedelcovici, despre Directia Presei, dar si despre modul in care functiona, in anii '70-'80, cenzura comunista. (Marcela Gheorghiu)
As defini relatia mea cu Marin Preda ca fiind una de la subaltern la director si, in acelasi timp, de la redactor la scriitorul cu care am lucrat. Intotdeauna era teribil de atent si, cum se intampla cu marii scriitori, foarte receptiv la ceea ce ii spuneai in legatura cu un anumit roman. O sa dau un exemplu: mi-a dat sa citesc, pentru ca eram redactorul lui pe vremea cand lucram la ESPLA, Morometii volumul doi - eu sunt cea care i-a fost redactor. Citindu-l, am constatat ca nu se termina bine, adica nu-mi placea sfarsitul. Si atunci, i-am spus: "Domnule Preda, nu-mi place cum se termina, am nevoie de o incheiere formidabila". M-a ascultat cu toata atentia - evident ca nu i-am spus eu ce sa scrie, Doamne fereste! - si a rescris finalul. A rezultat una dintre cele mai frumoase incheieri, daca va mai amintiti, momentul acela cand Niculae adoarme si il viseaza pe Ilie Moromete care se indeparteaza, indreptandu-se spre gradina... Extrarodinar final! Nu stiu de ce s-a spus ca acest volum a dezamagit. Cu el, lumea este nedreapta fiindca nu a inteles esentialul: Preda descrie, in paginile lui, o alta realitate istorica a taranilor. In legatura cu acest aspect, chiar el a dat un raspuns formidabil, cu numai doua saptamani inainte sa moara, cand a avut o intalnire cu studentii de la Filologie si Filosofie. Tin minte ca in ziua aceea m-am dus la el pentru niste semnaturi. L-am gasit destul de abatut si de posomorat, iar eu, ca sa fac conversatie, l-am intrebat: "Dar ce s-a intamplat, domnu' Preda, ce aveti de sunteti necajit? Va intalniti dupa-masa cu studentii...". Si-a ridicat ochii spre mine, ochii lui verzi - lumea nu stie acest lucru, pentru ca el statea tot timpul cu capul plecat si avea si niste dioptrii foarte mari. Avea niste ochi verzi extraordinar de frumosi. S-a uitat spre mine si mi-a spus: "Doamna Dimisianu, nu ma duc cu placere". "Dar de ce? E foarte interesant sa vedeti cum recepteaza acesti tineri opera dumneavoastra!" Si atunci, mi-a spus asa, tin minte de parc-ar fi acum: "Cum sa inteleaga ei, doamna Dimisianu, fiind atat de tineri, cum se degradeaza o iubire?".
La intalnirea de la Universitate am fost si eu si imi aduc aminte ca a spus un lucru formidabil. L-a intrebat, daca nu ma insel, Pompiliu Marcea - atunci era conferentiar la Facultatea de Filologie din Bucuresti - de ce nu mai scrie despre tarani. Marin Preda a raspuns, cu o oarecare patima in glas, cum nu vorbea el de obicei: "Pe mine, taranii m-au dezamagit. Taranii saraci, cand au ajuns la putere, s-au purtat foarte urat". Toata sala a ramas descumpanita si, dupa parerea mea, exact in cheia acestui raspuns trebuie citit volumul doi din Morometii, pentru ca, asa cum spuneam si ceva mai devreme, acolo este zugravita o cu totul alta realitate istorica. Preda considera aceasta realitate un rezultat al purtarii "rele" manifestate de taranii saraci ajunsi in functii de conducere. Ei bine, daca cititorul va avea acest cod, va evalua altfel Morometii II. Lumea a fost dezamagita de evolutia lui Niculae, de la care se astepta sa ajunga in Bucuresti un mare invatat. Asa ajunsese eroul adevarat al povestii - adica, el, Marin Preda, dar scriitorul nu s-a descris niciodata pe sine decat in Viata ca o prada. Niculae insa se dezvolta exact pe linia potrivit careia taranii nu s-au purtat bine cand au ajuns la putere si au devenit altceva decat ce trebuia sa devina.
Am mai spus-o: intotdeauna, Preda era extrem de interesant in discutii, iar intalnirea pe care o pomenesc astazi ca pe ultima s-a petrecut cu doua saptamani inainte de moartea lui si a fost absolut colosala. Au participat la ea foarte multi critici. Daca nu ma insala memoria, in sala se afla si Alex Stefanescu. Sala era arhiplina, gemea. La masa, langa Preda, se afla Eugen Simion, era si Mircea Dinescu, din cate imi aduc aminte. A fost o intalnire ca un fel de ramas-bun, pe care Marin Preda si l-a luat de la toata lumea, iar atunci a spus niste lucruri fundamentale.
Preda, dupa pererea mea, a fost o constiinta a Romaniei literare si cei care il contesta nu au inteles nimic din personalitatea speciala a acestui om.
Viata unui redactor de carte in acea vreme nu era grea, dar nici usoara. Cutuma era ca, dupa ce citeai un manuscris, acesta nu putea sa intre la tipar pana cand nu erai chemat la Directia Presei. In asta consta cenzura. Si se putea ca manuscrisul cu pricina sa se intoarca de acolo neavizat sau cu pagini neavizate. Era momentul in care incepea negocierea intre redactorul-sef si Directia Presei. Imi amintesc ca odata am fost chiar cu Mihai Gafita la o astfel de negociere. Alta data, negocierea s-a purtat pe marginea manuscrisului unei carti a lui George Balaita, imi amintesc ca si acum, era vorba despre Calatoria, prima lui carte. Manuscrisul venise in redactie fara cateva pagini aprobate. Am citit de nenumarate ori acele pagini. Zadarnic, tot nu imi dadeam seama ce putea fi in neregula. Ce scria Balaita in paginile acelea si nu convenise Directiei Presei? Despre eroul povestirii respective ni se spunea ca facuse armata la Caracal. Mihai Gafita a cerut explicatii referitoare la paginile cenzurate. I s-a explicat ca este interzis a spune ca la Caracal exista o unitate militara, aceasta fiind o chestiune strict secreta. Evident ca noi nu aveam de unde sti acest lucru, iar autorul a trebuit sa renunte la locatia cu pricina si sa-l mute pe eroul povestirii, cu armata lui cu tot, intr-un alt oras. Asadar, nu primeam noi indicatii, primeau ei, autorii. Noi, cei care lucram in editura, nu le cunosteam. Stiam totusi ca nu putea trece de cenzura o pagina in care se vorbea despre un scriitor din exil, sa zicem, al carui nume, in perioada aceea, era tabu, adica nu se putea pronunta. Apoi, sigur ca multi se temeau ca nu le vor fi avizate anumite lucrari sau pagini si atunci isi luau niste masuri dinainte. Eu nu imi luam asemenea masuri.
Am fost redactorul scriitorilor cu probleme: Augustin Buzura, Octavian Paler s.a., dar si al multor autori foarte tineri. Sigur ca tu puteai sa scoti in evidenta, in referatul pe care il intocmeai, lucrurile nepublicabile din manuscrisul respectiv sau puteai foarte bine sa le acoperi, dandu-le o alta interpretare. La aceasta atitudine uneori marsau si cenzorii si incepeau negocierile. Intr-o astfel de situatie s-a aflat si volumul de nuvele Cele patru anotimpuri al Anei Blandiana, o carte exceptionala dupa parerea mea. Ea avea acolo cateva texte care au trecut foarte greu de Directia Presei. A venit cenzorul insusi in editura la Cartea Romaneasca. Imi amintesc chiar ca a tipat la mine, strigandu-mi ca "nu ma asteptam sa nu va dati seama"... Trimitand aceste manuscrise la Presa, noi, redactorii, ne asumam toata raspunderea pentru ele si, in asemenea situatii, eram scosi vinovati. La randul lor, cei de la cenzura erau pusi intr-o situatie foarte dificila, pentru ca isi dadeau seama ca pot sa faca un caz din cartea respectiva, asa cum s-a intamplat cu un volum al lui Bujor Nedelcovici. Eu am i-am fost redactor, eu am trimis cartea la Directia Presei, dar aceasta nu a aparut. Ei au oprit-o.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
