6. August 1968
Faptul ca devenisem licean nu se reflecta, asa cum sperasera ai mei din tot sufletul, intr-un plus de maturitate din parte-mi.
In schimb, perceptia asupra-mi se inasprise peste noapte. Tot ceea ce inainte trecea drept "copilarie" acum era taxat drept iresponsabilitate sau, mai rau, obraznicie si, chiar mai rau, drept fronda.
Ma confruntam cu catalogari aberante, de care nu ma simteam vinovat si nici nu vedeam cu ce vor fi castigat in gravitate faptele mele, care erau aceleasi si surveneau in urma unor experimente mentale care, puse in practica, se dovedeau, uneori, gresite. Ei, si? Traiam foarte mult inlauntrul meu, construiam dialoguri posibile, probabile, in care imaginam discutii pe diferite teme sau regandeam cate un conflict recent, il reconstituiam, incercand sa inteleg unde fusese punctul slab, care fusese momentul in care pierdusem controlul, care ar fi fost replica cea mai potrivita etc. etc.
De multe ori plecam la scoala avand in cap clara schema discutiei pe care urma sa o am cu preopinentul dar, de cele mai multe ori, respectivul nu mai avea chef de nici o discutie sau pur si simplu uitase; nimeni nu se arata dornic sa priveasca in urma, nici macar cu manie. Toti erau atrasi ca de un vartej, catre maine. Un maine care venea prea repede pentru gustul meu, care nu facea altceva decat sa adanceasca deruta initiala. Impartirea vanitoasa, de catre om, a timpului in ore si zile, faptul de a transforma aceasta conventie intr-o legitate a fost printre primele concepte care au pierdut respectul meu. Am legat, pe cat am putut, pana la limita rezistentei fiziologice, ziua de noapte, clipa de clipa, am lasat inconstientului doar ceea ce mi-a putut fura prin somn, acest virus implicit al existentei.
Ce era sa fac? Am inceput sa notez, ca sa nu uit, tot felul de lucruri: ganduri, citate, versuri - ale altora, cert este ca incepeau sa se adune caietele artizanale, pe care mi le fabricam singur, din hartii nefolositoare altminteri, ca si cum n-as fi putut sa intru in librarie si sa cumpar un carnet sau ceva de genul acesta. Nu. Caietele "acelea" erau altceva, nu voiam sa se confunde cu caietele de scoala, mai bine zis voiam sa fie, clar, altceva. Le transcriam, periodic, modificand pe ici, pe colo, fara sa arunc forma veche.
Mi-am pastrat acest obicei. Intre timp era, in sfarsit, vacanta.
Vacanta dintre generala si liceu. Memorabila.
Imi reveneam incet, incet dupa socul admiterii - m-au terorizat mereu competitiile, atat in sport, cat si in viata, momentele in care trebuia sa demonstrez ceva, cuiva; nu ma interesa acest lucru; nu ma intereseaza nici acum; de aceea, dintre toate sporturile pe care le-am practicat, n-am facut performanta in sensul consacrat al cuvantului, in niciunul; a fost mereu felul meu de a-mi pastra libertatea, de a refuza competitia, de a nu iesi din placere - plecasem la mare cu ai mei, la Costinesti de data aceasta, la camping, cu cortul si cu Trabantul (dupa vreo doi ani de garzi la spital si de economii drastice - din ce, nu stiu! - ne cumparasem masina! Eufemistic spus, bineinteles). In fine, eram deci la Costinesti, cu ai mei, aveam la mine un teanc de caiete artefact dintre care unul pe care desenasem portative - compuneam si melodioare, care imi ieseau, parca, mai bine decat frazele! - si tocmai aveam ocazia sa-mi exersez franceza cu niste vecini de cort, o familie de francezi formata dintr-un bunic roman, plecat imediat dupa razboi, cele doua fete ale sale frantuzoaice, care nu stiau romaneste aproape deloc si un nepot roman, cules de prin satul natal si adus sa vada si el marea.
Altfel uratele frantuzoaicele, dupa cum vad acum din poze, dar ce criterii aveam eu pe atunci?! Ma indragosteam zilnic, cand de cea mare, cand de cea mica, pe limba lor!
Cand, intr-o buna zi, pe la 10 dimineata, tot campingul parca luase foc. Oamenii se miscau grabiti de colo-colo, grupuri intregi de cehi treceau vociferand pe limba lor, tinandu-se pe dupa gat, imbratisandu-se, femeile plangeau in hohote, un elicopter survola zona, invartindu-se in cercuri largi, la joasa inaltime. Apoi au inceput sa se auda anunturi la megafoane, oameni cu portavoce linisteau turistii care pornisera in masa catre posta, sa dea telefoane.
Intr-un tarziu am aflat si eu ca "intrasera rusii in Praga". Ca acolo era revolutie. "Forte paramilitare occidentale ('agenturili'...? va amintiti?) urmareau rasturnarea socialismului in Cehia, drept pentru care Comitetul Central ceh ceruse ajutorul Uniunii Sovietice si al aliatilor ei". Cam asa sunau anunturile. Am simtit un fior rece pe sira spinarii. O spaima generala a pus stapanire pe mine si am ramas incremenit langa cort, ca si cum revolutia s-ar fi petrecut acolo, intre tarusii mei. Nu intelegeam nici de ce se revoltasera cehii, nici ce cautau sovieticii in Cehia, care era departe si de Romania, daramite... Cert este ca, la un moment dat, cineva a anuntat in engleza ca "turistii cehi care se aflau in Romania vor fi gazduiti pana la reglementarea situatiei in tara lor si vor fi tinuti la curent cu evenimentele de la Praga".
Apoi, la televizor l-am vazut pe Ceausescu, luand pozitie din balconul palatului impotriva interventiei trupelor armate sovietice, declarand ca Romania nu participa la "amestecul in treburile interne ale altui stat".
Nu m-au mai interesat frantuzoaicele. Nici nu stiu cand au plecat. Un sentiment nou rabufnise din adancul fiintei mele, frust si puternic, care surclasa tot ce simtisem pana atunci. Eram revoltat. Eram Furios.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
