Anul 1956 a fost poate cel mai important din istoria poststalinistă. Şi chiar dacă nu am receptat pe loc toate evenimentele sale politice marcante, în nici un caz cu intensitatea pe care ar fi meritat-o, acum îmi pare util să le recapitulez în succesiune istorică, pe scurt şi într-o manieră obiectivă, deocamdată neamestecându-mă decât rar în mersul evenimentelor. Unele dintre acestea au fost uitate, altele sunt cunoscute fragmentar sau inexact. Or, pe atunci ele au fost pe buzele mai tuturor, multor intelectuali marcându-le existenţa. M-au întovărăşit şi pe mine, în lunile de la Előre şi după întorsătura de la capătul lor.
Congresul XX s-a desfăşurat între 14 şi 25 februarie. A început cu Raportul CC, ţinut de Prim Secretarul Nikita Hruşciov. Au urmat Raportul Comisiei de Revizie; Raportul premierului Nikolai Bulganin cu privire la Directivele celui de-al şaselea plan cincinal al economiei URSS (1956-1960). În final a fost ales Prezidiul CC (11 membri titulari, 6 supleanţi) şi Secretariatul (Hruşciov ca Prim Secretar şi alţi 7 secretari). Nimic nu părea ieşit din tipic.
Delegaţia română, compusă din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Petre Borilă, nu avea pentru ce să se aştepte la un cutremur de proporţii.
El s-a produs totuşi, în noaptea din 24 spre 25 februarie. Într-o şedinţă închisă, la care n-au fost invitate delegaţiile "partidelor frăţeşti", Nikita Hruşciov a prezentat un "Raport suplimentar", Despre cultul personalităţii şi urmările lui. Apoi Congresul a adoptat o "Hotărâre" care denunţa "cultul personalităţii" lui Stalin şi indica măsurile de însănătoşire a vieţii politice.
Pentru întreaga lume, a fost momentul cel mai zguduitor din istoria sovietică de după cel de-al Doilea Război Mondial. Vuiau agenţiile de presă. Mass-media occidentale au fost inundate de neaşteptata şi nesperata ruptură de teroarea stalinistă, chiar dacă mascată ori atenuată prin formula eufemistică a "cultului personalităţii".
(Pasul înainte Hruşciov va cuteza să-l facă la Congresul XXII. Din ultimii lui ani de domnie nu vor lipsi însă destui paşi înapoi, în politica internă şi externă, ca şi în cultură. După care va fi debarcat din funcţie, în beneficiul mediocrului Leonid Brejnev, dispus, sub oblăduirea ideologului-şef Mihail Suslov, la retractarea măsurilor antistaliniste.)
În "lagărul socialist", Congresul XX a rupt multe zăgazuri. Schimbările din Polonia şi Ungaria s-au numărat printre cutremurele majore. Li s-au împotrivit, în schimb, România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Albania lui Enver Hodja, China lui Mao Tzedun. (Între partidele comuniste occidentale s-au accentuat fracturile: cel francez a rămas dogmatic, cel italian a promovat "eurocomunismul" reformist.)
Conducătorului PMR, evenimentul i-a produs numai dureri de cap. Stalinist prin structură, a intuit imediat pericolul: şi el putea fi acuzat de promovarea "cultului personalităţii". A recurs la proverbiala sa măiestrie tactică, în cazul de faţă la jocul la două capete, îmbinând supunerea de formă cu revolta de fond.
Din volumul în pregătire la Editura Polirom
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
