La Plenara lărgită a CC (23-25 martie) a reluat ideile lui Hruşciov. În practică nu se despărţea însă de Învăţătorul Popoarelor: a păstrat şi "Oraşul Stalin", şi "Piaţa Stalin" din Bucureşti, cu monumentul aferent de la intrarea în Parcul Herăstrău.
Temerile i se adevereau: în cadrul şedinţei Biroului Politic (3-6 şi 12 aprilie), Miron Constantinescu - susţinut de Iosif Chişinevschi - a denunţat "cultul personalităţii" din România. Cei doi credeau că e momentul prielnic pentru a pune mâna pe conducere, unul - în stat, celălalt - în partid. Emil Bodnăraş i-a susţinut întrucâtva; în schimb, Gheorghe Apostol i-a atacat pentru "deviaţionism". Zilele celor doi erau numărate, dar ei vor fi demişi din funcţiile superioare abia peste mai bine de un an: vicleanul Dej ştia să aştepte momentul considerat nimerit pentru represalii.
Deocamdată ridica la rang de axiomă poziţia adoptată. Câteva zile după Plenara lărgită, la Conferinţa activului de partid din Sala Floreasca a fost citit "Raportul" Hruşciov într-o versiune rezumată, iar "tovarăşul Gheorghiu" a declarat că destalinizarea sovietică nu e actuală în România, întrucât noi eliminasem încă din 1952 "cultul personalităţii" Anei Pauker şi al lui Vasile Luca, iar nici ulterior nu încălcasem în vreun fel "legalitatea socialistă": asta în situaţia în care ordonase, după moartea lui Stalin, uciderea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (groaza constantă că i-ar putea cineva lua locul!) - în acel moment, un act de o sălbăticie fără egal, chiar comparativ cu celelalte "democraţii populare" europene (exceptând Albania).
Totodată, Dej a dispus măsuri care să îngrădească şi să stopeze orice tentativă disidentă, mai ales în rândul intelectualităţii şi a părţii ei presupus cea mai nestatornică în plan ideologic: scriitorimea.
Chiar de la întoarcerea de la Moscova, el a transmis pe căi confidenţiale ca "Raportul secret" hruşciovian să nu fie nici publicat integral, nici introdus în ţară în vreo limbă străină. Aducându-l cu sine din deplasările oficiale occidentale şi împrumutându-l spre lectură unor cunoscuţi, poetul Ion Brad şi sociologul Fred Mahler, altminteri oameni de încredere, aveau să se aleagă, pentru încălcarea consemnului, cu sancţiuni de partid.
Mai semnificativ, în acest sens, a fost incidentul survenit la Consfătuirea tinerilor scriitori din 20-22 martie (era de fapt cea de-a doua, prima desfăşurându-se în 4-5 august 1950, a treia - în 26-27 martie 1961), care a avut loc în Aula Bibliotecii Universitare. N-au fost saluturi de partid. Consfătuirea a deschis-o Mihail Sadoveanu. (Va părăsi sala, când va fi atacat Tudor Arghezi.) A vorbit pe scurt Ion Pas, prim-locţiitorul ministrului Culturii. Raportul perioadei 1950-1956 l-a ţinut Mihu Dragomir. La început şi la sfârşit a luat cuvântul Mihai Beniuc. Au mai asistat la lucrări Cezar Petrescu, Demostene Botez, Lucia Demetrius, Cicerone Theodorescu. (Intrând pentru puţină vreme în sală, Camil Petrescu a exclamat: - Avem atât de mulţi scriitori tineri?!) Ochiul stăpânirii l-a reprezentat însă secretarul CC al UTM, Petre Gheorghe; ca fost preşedinte al UAER cunoştea pe mulţi dintre participanţi.
Dintre vorbitori s-au remarcat poeţii Ion Gheorghe şi Nicolae Labiş. Unul a ridicat un cuvânt de slavă lui Stalin (o lună după Congresul XX). Celălalt a rostit critici destul de prudente. (Îşi adjudecase de timpuriu notorietatea; în chiar 1956 vedeau lumina tiparului plachetele de versuri Primele iubiri şi Puiul de cerb. Pe 10 decembrie va fi accidentat grav de un tramvai; va muri în 22 decembrie. Peste doi ani i se va publica cel mai cunoscut volum, Lupta cu inerţia.)
Colegi de generaţie, printre ei şi foşti studenţi de la Şcoala de literatură "Mihai Eminescu", încercau, la rându-le, să "lupte cu inerţia" vieţii literare, şi nu doar a celei literare. În seara primei zile a Consfătuirii, la locuinţa lui Francisc Munteanu s-au reunit Radu Cosaşu, Nicolae Labiş, Eugen Mandric, Teodor Mazilu, Lucian Raicu, Nicolae Ţic. Au convenit asupra felului în care să-şi orienteze intervenţiile.
A doua zi, seara pe la 21, a vorbit, ultimul, Radu Cosaşu. Şi-a cerut public scuze Mariei Banuş pentru articolul său din Scînteia (1951), în care, în timpul stagiului militar, deplângea, sub semnătura sergentului major Radu Costin, turnura poetei spre "intimism" - acuză dragă, după model sovietic, şefului propagandei de partid. Apoi s-a referit la presa văduvită de dramatism din cauza desfigurării textelor de către cenzură; şi, în susţinerea obiecţiilor sale, a invocat avertismentul lansat de Lenin, potrivit căruia, după luarea puterii, cel mai mare pericol care pândeşte presa este "minciuna comunistă"!
Ziua următoare, a treia, Cosaşu a fost supus oprobriului. I-a combătut intervenţia, ca pe o manifestare de "obiectivism burghez", Andrei Băleanu, şeful secţiei culturale la Scînteia - pe care sala l-a întrerupt cu tropăituri şi huiduieli, până atunci niciodată întâlnite.
La închiderea Consfăturii i-a criticat pe Cosaşu şi Mihai Beniuc.
Intervenţia acestuia va fi invocată de regulă, atât înainte, cât şi după decembrie 1989, ca o chemare la "adevărul integral". De fapt, la tribună el nu a folosită această sintagmă. Leonte Răutuavea s-o inventeze, stăruind în demascarea "aşa-zisei teorii obiectiv-burgheze a adevărului integral".
Un timp, "adevărul integral" a fost calul de bătaie al doritei atitudini vigilente. Gazeta literară a început campania în mai şi a continuat-o în iunie, cu Savin Bratu, "Scrisoare despre adevărul integral" (fără a-l numi pe Cosaşu). În aceeaşi lună, Primul Congres al scriitorilor s-a referit de-asemenea la sintagma incriminată.
Oprobriul îl vor accentuaevenimentele budapestane din toamnă. La sfârşitul anului, Radu Cosaşu şi Nicolae Ţic vor fi daţi afară de la Scînteia Tineretului: Ţic - mutat la publicaţiile pentru străinătate, Cosaşu - lăsat, îndelungă vreme, "şomer ideologic". (Lucian Raicu va fi eliminat de la Viaţa Românească în 1958, de astă dată în numele luptei împotriva "împăciuitorismului".)
Nu am ştiut pe atunci de Consfătuirea tinerilor scriitori, cu atât mai puţin despre ce anume declanşase înfierarea "teoriei adevărului integral" - deoarece cuvântarea în cauză nu a apărut în presă. Voi afla mult mai târziu despre ce şi cum s-au petrecut lucrurile la Consfătuire, numai după ce mă voi fi împrietenit cu Radu Cosaşu şi din scrierile lui, până la detaliile din Autodenunţuri şi precizări (2001).
Tot aşa, nu pe loc, ci ulterior, Crohmălniceanu îmi va descâlci iţele ţesute în jurul "afacerii Jar".
Alexandru Jar era ilegalist, participant la războiul civil spaniol şi la rezistenţa franceză antihitleristă. Fusese căsătorit cu Olga Bancik, decapitată de Gestapo în Franţa (1944) şi omagiată ca erou al clasei muncitoare (pe urmă dată uitării). Jar a colaborat la reviste de stânga interbelice, a scris poezii şi două romane despre grevele muncitorilor de la Atelierele Griviţa. A fost şi laureat al Premiului de Stat (1950).
Tocmai un asemenea comunist de vază a publicat, în Gazeta literară (12 aprilie), un interviu, în care denunţa proletcultismul şi ingerinţele partidului în viaţa literară. Nu putea să nu fie exemplar pedepsit - dar, iarăşi, în maniera vicleană a Conducătorului.
Apropiindu-se Congresul scriitorilor, a fost convocată şedinţa activului de partid din Raionul 1 bucureştean, "I.V. Stalin" (22 mai). Erau prezenţi Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Leonte Răutu. În pauză, Jar i-a spus "tovarăşului Gheorghiu" că ar vrea să-şi dezvolte şi cu acest prilej ideile critice. Asistat de Răutu, principalul interlocutor l-a incitat s-o facă. A vorbit. A doua zi (23 mai) a fost aspru admonestat în Scînteia. Biroul organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor a fost chemat la ordine: dacă nu adoptă măsurile drastice cuvenite - organizaţia risca să fie dizolvată. Intimidaţi, membrii Biroului (dintre ei nu-i ţin minte decât pe Ov. S. Crohmălniceanu şi pe Maria Banuş) s-au supus dictatului: adunarea de partid, convocată rapid, l-a exclus dintre membri săi pe Alexandru Jar; şi i-a sancţionat cu vot de blam pe Mihail Davidoglu şi Ion Vitner, fiindcă nu au luat "poziţie faţă de ieşirea provocatoare a lui Jar" (29 mai). Gazeta literară a adus verdictul la cunoştinţa scriitorimii (31 mai).
Fusese încă o mişcare care să asigure supunerea scriitorilor şi să prevină orice disidenţă intelectuală publică.
Tehnica aneantizării Congresului XX şi a urmărilor sale n-a avut însă acelaşi succes pretutindeni. De altfel, o reverberaţie a Congresului a reprezentat-o şi faptul că a fost desfiinţat urmaşul Internaţionalei a III-a (Komintern) - anume "Biroul informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti" (Kominform), cu sediul la Varşovia (17 aprilie).
În Polonia murise încă dinainte liderul de partid, Boleslaw Bierut (12 martie); i-a succedat Edward Ochab (20 martie). Au fost amnistiaţi şi eliberaţi 30 000 de deţinuţi politici (28 aprilie). La Uzinele "Stalin" din Poznan au intrat în grevă 20 000 de muncitori; forţele de ordine au deschis focul, s-au numărat 53 de morţi şi sute de răniţi (28 iunie). Ziua următoare, premierul Józef Cyrankiewicz a ameninţat cu represalii dure în caz de noi manifestaţii de protest.
A urmat totuşi Plenara CC (a VIII-a), în ajunul căreia anume Ochab şi Cyrankiewicz au fost cei care au convins numeroasa delegaţia sovietică, sosită pe neanunţate (Hruşciov, Mikoian, Molotov, Kaganovici şi mareşalul Konev, comandantul trupelor Pactului de la Varşovia), să accepte alegerea lui Władysław Gomułka în fruntea Partidului Muncitoresc Unit Polonez: adică tocmai pe cel pe care Stalin îl acuzase de deviaţionism naţionalist (1948), care fusese arestat şi întemniţat (1951), şi reabilitat abia în anul pe care-l discut. Odată instalat, Gomulka a stârnit în populaţie mari speranţe; dar va dezamăgi balansarea lui între liberalizarea promisă şi sechelele dogmatice. Demiterea i-o vor cauza protestele muncitorilor faţă de majorarea preţurilor la alimente; iar în caruselul înlocuirilor îi va urma Edward Gierek (1970).
Din volumul în pregătire la Editura Polirom
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
