Vale das Eiras, 4 ianuarie 1990
Rămâne în continuare înnorat, cu tendinţe de ploaie. Astăzi am sădit doar trei tufe de rozmarin şi trei de levănţică. O plăcere din ce în ce mai mare: lipsa televizorului şi a telefonului. Deasupra unui proiect de anul trecut scrie ceva ce ar putea sta acum sub titlul Unkenrufe, cu titlul de lucru Krebsgang. Sub un titlu sau altul, ar trebui, oricât de critic ar fi cursul germano-polon pe care îl apucă toate acestea, să devină o poveste diabolic de comică: văduva şi văduvul, în omenia lor prostească, ar avea stofă pentru asta. Acţiunile secundare, cum ar fi vânzarea bucată cu bucată a şantierului naval Lenin, ar trebui alimentate doar cu parcimonie. Amândoi, deşi Reschke este un ipohondru, sunt cât se poate de sănătoşi.
Azi-noapte, după mai multe întreruperi ale somnului, am visat cum căutam gazdă în Leipzig (cu un sac de dormit); un vis care, ca din întâmplare, îi aruncă în joc unii împotriva celorlalţi pe membrii clanului meu. La sfârşit, în cazul în care visul a avut un sfârşit, mama lui Nele scotea din şanţ maşina lui Ute cu maşina ei, în timp ce eu eram iarăşi plecat, pe drumuri.
Vale das Eiras, 6 ianuarie 1990
Ieri peştele Sfântului Petru, de patru livre, pentru Mieke şi Jules Heindels şi pentru Leonore şi Jacob Suhl. L-am desenat înainte de a-l umple cu salvie şi a-l pune la cuptor. O seară veselă: Jacob - Jankele -, care, troţkist, tranzacţionează cu patimă pachete de acţiuni la bursa neagră. Jules, care nu mai fumează, nu mai bea şi se va converti în curând, la fel ca Mieke, la o formă de existenţă vegetariană.
Pentru ca săditul obstinat de copaci să nu ia sfârşit, înainte de amiază plantasem un palmier pe partea estică. Iar astăzi au fost micii lăstari de cactuşi, pe care mi i-a dăruit Leonore şi pe care i-am aşezat în mici colonii. După aceea am stat iar şi-am lucrat la discursul pentru Frankfurt...
În scrisorile lor, văduva şi văduvul se întrec unul pe celălalt înşirând cifre ale membrilor proaspăt înscrişi în societatea lor comercială germano-polonă de cimitire. Reschke ţine prelegeri despre "Zum ewigen Frieden" al lui Kant şi vorbeşte despre cimitir ca locul "ultimei posibilităţi a înţelegerii între popoare". Piątkowska a întemeiat un grup de întrajutorare căruia îi aparţin şi câţiva preoţi catolici şi un prelat din Oliva. Primii, polonezi emigraţi în America, originari din Wilna, se arată interesaţi şi dispuşi să finanţeze aşa-numitele "locuri libere pentru persoanele fără dare de mână". Într-una din scrisorile sale, Reschke speră ca taxele de bază, destul de mari, ale membrilor înscrişi să îi fie recunoscute drept deductibile la impozit. Primele neplăceri cu comitetul de conducere, deoarece propunerea sa de a face un cimitir supraconfesional s-a lovit de rezistenţa catolicilor. După o apropiere tot mai sporită între cele două state germane - comunitate contractuală -, apar acum şi "bătrâni locuitori ai Danzigului" din Pomerania şi Mecklenburg: deocamdată o problemă valutară, pe care însă Reschke încearcă să o atenueze cu mijloace vest-germane - repartizarea egală a pagubelor.
Reschke ar putea să-şi fi scris lucrarea de doctorat despre mormintele patricienilor din bisericile din Danzig. Pe lângă asta, este specialist în chestiuni hanseatice şi un adversar declarat al naţionalismului - şi al celui german, şi al celui polonez.
Ideea de a construi în incinta cimitirului, situat într-o zonă cu pădure, un cămin pentru asistenţa muribunzilor i-a venit Halinei Piątkowska atunci când tot mai mulţi bătrâni din Republica Federală şi din R.D.G. au venit să cerceteze locul şi s-au declarat de-a dreptul entuziasmaţi de frumuseţea sa şi de aspectul său îngrijit.
Luna în creştere promite vreme senină pentru următoarele zile. Poate totuşi mai mergem la cules de ciuperci.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
