Având în vedere criza de încredere pe plan internaţional după ce România păşise pe calea comunizării, conducerea statului şi-a dat seama că această situaţie putea fi atenuată prin numirea pe posturi diplomatice a unor intelectuali de prestigiu. Cei mai mulţi dintre ei au realizat că, din această postură, ar putea, în limitele impuse de regim, că contribuie la îndeplinirea unora din interesele ţării. Astfel, au fost numiţi, pentru început, pe posturi de ambasadori Tudor Vianu la Belgrad, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara.
Orientarea naţională a politicii României din anii 1960 a deschis de asemenea calea afirmării în domeniul diplomaţiei a unor reprezentanţi importanţi ai culturii româneşti, între care s-a numărat şi Valentin Lipatti (1923-1999), traducător şi eseist, unul din cei mai competenţi specialişti în domeniile culturii şi literaturii franceze, aparţinător al unei familii boiereşti, frate al marelui pianist Dinu Lipatti.
Cariera academică
După ce este tentat de teatru (chiar a urmat doi ani la Conservatorul din Paris), Valentin Lipatti frecventează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1942-1945) şi alege cariera academică şi pedagogică, devenind cadru didactic la Facultatea de Limbi Romanice şi Clasice (1947-1964).
Preocupările didactice ale lui Lipatti se concretizează într-un interesant „Cours de litterature francaise” (1967), revizuit şi adăugit pentru reeditarea din 1976, intitulat „Dix-huitieme siecle francais”, consacrat relaţiilor româno-franceze în secolul Luminilor. Elaborează de asemenea manuale de limba franceză, contribuţii critice şi istorico-literare şi două volume intitulate „Valori franceze” (1959-1968).
Cariera diplomatică
Ulterior, Lipatti funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (1964-1984), fiind numit reprezentant al României la UNESCO (1965-1971). În această calitate, continuă activitatea iluştrilor săi predecesori, Tudor Vianu şi Andrei Oţetea, fiind ales ca membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii.
Conduce în două rânduri Direcţia culturală (1972-1973, 1978-1980) şi pe aceea a Direcţiei de relaţii cu Europa din Ministerul Afacerilor Externe.
În perioada 1972-1977, Valentin Lipatti activează în calitate de conducător al delegaţiei României la Conferinţa de securitate şi cooperare de la Helsinki şi Geneva. Este etapa cea mai prodigioasa a carierei lui diplomatice, în care îşi va demonstra calităţile de negociator, aducând o contribuţie reală la redactarea actului final al acestei
Conferinţe, mai ales în ceea ce priveşte principiile nerecurgerii la forţă, a rezolvării pe cale paşnică a disputelor între state pe baza egalităţii, a suveranităţii fiecăruia.
Din 1978 are atribuţii de ambasador până în 1984, când se retrage din activitatea diplomatică, am spune la timp pentru că urmează o perioadă în care această activitate este tot mai mult subordonată „directivelor” lui Nicolae Ceauşescu.
.
„În tranşeele Europei”
Activitatea lui Valentin Lipatti în cadrul negocierilor la Helsinki s-a desfăşurat în condiţiile în care Uniunea Sovietică îşi aroga dreptul de a dicta atitudinea ţărilor din statele socialiste, poziţie căreia diplomatul român nu i s-a conforma, pentru el respectarea drepturilor tuturor naţiunilor indiferent de mărimea lor fiind mai importantă.
De aceea, aceste negocieri s-au dus adesea în condiţii încordate aşa cum sugerează chiar titlul volumului său de memorii „În tranşeele Europei“. Poziţia principială a lui Lipatti a fost recunoscută şi de presa occidentală. La 27 iunie 1975, în „Los Angeles Times“, se arăta că, în ceea ce priveşte problema notificării prealabile a manevrelor militare că Liptatti s-a dovedit „Un diplomat curajos de dincolo de Cortina de fier care i-a făcut pe ruşi să scrâşnească din dinţi.”
Lui Lipatti i se datorează, în bună parte, limpezirea principiilor de cooperare în Europa., impunerea principiului unanimităţii – calea de a stopa tentaţiile dictatoriale ale marilor puteri, ca şi convenirea conceptului de cooperare şi securitate.
Importante sunt şi ideile lui Lipatti referitoare la activitatea diplomatică. În acelaşi volum, el arată că „Stilul negocierii trebuie sa îmbine fermitatea cu flexibilitatea. A nu ceda în problemele esenţiale, a face, când e nevoie, concesii care sa nu prejudicieze poziţiile de principiu şi interesele de fond reprezintă partea cea mai grea a muncii de negociere, în măsura în care trebuie sa ştii sa cedezi cât mai puţin si numai la momentul potrivit“.
De fapt Lipatti s-a înscris în tradiţia iluştrilor săi predecesori, Titulescu şi Gafencu care, la vremea lor, nu ezitaseră să-i înfrunte pe diplomaţii sovietici în ceea ce priveşte impunerea principiilor de cooperare între statele europene în condiţiile Războiului Rece. Tocmai de aceea publicaţia „Time Marsh Clark“ consemna: „Când vorbeşte Lipatti, delegaţii asculta“, iar potrivit altor opinii, el a fost „cel mai bun negociator”, un „analist redutabil” şi „un spirit dinamic”.
Un enciclopedist contemporan
...poate fi considerat Lipatti datorită faptului că s-a afirmat cu contribuţii substanţiale în domenii din cele mai variate.
Competenţa sa în ceea ce priveşte cultura, literatura şi arta universală s-a concretizat în volumele referitoare la istoria literaturii italiene (1945), la Montesquieu, ca gânditor iluminist (1955), la tradiţiile şi valorile culturii franceze (1959-1968), la marele pictor Modigliani (1984).
În acelaşi timp, Lipatti a fost unul din cei mai competenţi şi prolifici traducători, printre operele transpuse de el din limba română în franceză numărându-se cele ale lui I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu. Excelente sunt şi traducerile lui Lipatti în limba franceză.
De asemenea, Lipatti a fost preocupat şi de dramaturgie, fiind autorul volumului „Teatru francez contemporan”, în colaborare (1964)
În mod firesc, o contribuţie de mare importanţă au şi lucrările sale în domeniul istoriei diplomaţiei contemporane.
Este vorba, în primul rând, de seria de volume , realizate în colaborare, referitoare la „Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa” (1975). De asemenea Lipatti a împărtăşit din experienţa sa de negociator la această conferinţă în diferite lucrări.
Preocupările sale publicistice s-au orientat de asemenea către problemele zonei sud-este europene: „Balcanii ieri şi astăzi”(1988), „Război şi pace în Balcani” (1994).
A colaborat la realizarea volumului despre „Tituleascu-contemporanul nostru” (1982). Perspectivele evoluţiilor actuale sunt abordate în „Lumea în tranziţie” ( 1995) De mare valoare nu numai documentară sunt cărţile sale de memorii „Strada Povernei 23” (1993), „În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator” (1993).
„Providenţa nu mi-a rezervat un sfârşit de existenţă prea vesel”
...scria Valentin Lipatti într-unul din volumele sale de memorii, referindu-se la starea de sănătate în ultima parte a vieţii.
Recunoaşterea meritelor acestui personaj de stânga, cum singur s-a intitulat şi în perioada de după 1989, nu a întârziat, concretizându-se în acordarea a numeroase ordine şi medalii, ca şi în alegerea sa în diferite instituţii internaţionale cum este Academia Europeană de Arte, Ştiinţe şi Literatură.
Totuşi, „moştenirea” lui Valenttin Lipatti, ca diplomat şi om de cultură nu a fost, credem, încă evaluată la adevărate sa valoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
