Istoria "omului nou", apatic, zeflemitor cu toti aceia care au o idee diferita de-a lui, omul "care este" rezultatul "realismului socialist multilateral dezvoltat", are un inceput antropologic, sociologic, psihologic si patologic deopotriva.
Il stim cum este astazi, plimbandu-se aiurea pe strazi sau in mijloacele de transport in comun, indesat in haine optzeciste si asaltat de nevroze imaginare. El s-a nascut (mental, nu biologic) in anii ’50, din "entuziasmul de functionar, de om al muncii socialiste" si are "culoarea celor bolnavi de ficat. Sau de raie. Venerica. Poftim, toti casca, unii se mai scarpina si acum". Copiii lor imi par "orfani si subnutriti".
Functionarul "este un fel de hibrid rezultat din sinteza dintre un ceasornic si un asin". In lumea lor, "orice intelectual" trebuie sa fie atent: "trag cu urechea la ce trebuie, ma feresc sa aud ceea ce mi se pare suspect sau periculos, stiu sa stau in banca mea, n-am ambitii, nu calc pe coada nimanui…" In ce fel de univers s-a nascut "omul nou" «care este»? Printre "oamenii redusi la propria lor caricatura". Incadrat intr-un peisaj mai larg, bulevardul "pustiu" si duminical mai primeste inca prinosul unui intelectual care "voma surplusul de constiinta" in timp ce "trei femei batrine si grase, fara dinti, fumând chistoace, treceau discutând tiganeste si lipind afise: concerte, teatre, conferinte, toate populare". Universul in care plutesti anemic seamana cu "un fel de onanie a mintii", o existenta in afara istoriei fara sa mai ai controlul propriului tau timp.
Intr-o astfel de lume trebuie sa stii sa te intinzi "cat ti-e plapuma" si sa te strangi "cat ti-e chenzina". Iata radiografia unei supravietuiri a anilor ‘50, nu foarte diferita de aceea de astazi pentru majoritatea coplesitoare: "Sefii ma stiu, nu le creez probleme fiindca nu am nici un fel de ambitii; ma aplec cat trebuie, sarpe de dudau sa fie altii, nu ravnesc nici la blidul si nici la dosarul vecinului. (…) Nici de insuratoare nu am a ma plange: la timp, ca orice om… am cunoscut-o la defilarea de 1 Mai, la 23 August ne logodiram, la 7 Noiembrie facuram si asa-zisa nunta. Mai corect si mai politic nici ca se poate, nu? Nu e ea prea desteapta, nici cu harnicia nu se omoara, ii cam sclipesc ochii la vitrine, cand viseaza frumos numara bani, dar incolo ma scuteste de aiureli si ambitii. Gateste si spala cu scarba, dar destul de bine." Si apoi, "in casnicie, dragostea e asigurata ca si masa la cantina: te servesti singur, cand vrei, cat vrei, dupa aceea adio, du-te, nevasta, in baie, ca de-aia platim apa calda. Aprinzi o tigara sau te intorci pe cealalta latura. Totul in lumea asta nu e decat munca si plictiseala, numai eroii romanelor vechi stiu sa vorbeasca frumos si sa sufere convingator, de parca i-a facut Dumnezeu anume ca sa repare mediocritatea si pustiul vietii de contopist". Cat despre gelozie, pai asta "e un lux mic-burghez, ar fi ca si cand te-ai angaja sa faci voluntar inca trei norme de suferinta pe luna. (…) Dusmani nu cred sa am, nici nu am avut ocazia sa mi-i fac, am stat cuminte in banca mea, nu am lins si nu am turnat pe nimeni. La cap nu m-am legat nici cand m-a durut, gura mi-am tinut-o in frau, m-am uitat atent sa nu calc pe batatura cui nu trebuie, nici sa cad ca fraier in groapa cu vipere vigilente. Nu-s bisericos, cruce imi fac numai cand mi-e frica sau la zile mari. Si asta nu pentru ca as crede in viata de dincolo (imi ajunge cea de aici!), ci mai mult asa, (…) ca intr-o zi moartea vine si te inghesuie fara mila intr-un cimitir crestinesc, laolalta cu mosii tai, care nu prea stiu carte si care, cand e vorba de cele sfinte, nici de gluma nu pricep… asta as fi: un om dintr-o mie, o nulitate cu un pic de mot".
Era greu sa supravietuiesti acestei agonii a carei cauza se ascundea in faptul ca "ma ating zilnic de oameni care mint sau poftesc urat". Erau acei ani "grei ce au urmat dupa 1950" cand trebuia sa simti adanc "frica, oroarea sau ura fata de orice coala alba ce astepta cu tupeu si obraznicie ca eu sa incep aleluia aceea cu «parintii mei tarani mijlocasi au trait in crunta exploatare, muncind din greu»…", in timp ce activista astepta alaturi, cu "ovarele hiperlucide" si avand "trei priviri in ochii ei de culoarea mierei, una cu care te masoara, alta cu care te imbie si te cheama si a treia cu care poate oricand sa te sfasie sau sa te dea in stamba".
Dar ce ne mai lamentam? Nu suntem noi, romanii, "creatorii verbului «a curata» in sensul de a-i face de petrecanie" cuiva? Astfel ca "prezentul nu este decat un «ieri» uitat, tocmai pentru ca un «maine» sa poata fi si posibil, si asigurat". In concluzie, "fiecare om are noaptea si buna-dimineata pe care le merita!"
Pentru ca "memoria si imaginatia" sunt "factori culturali prin excelenta", sa nu uitam cum au aparut si "gaitele de tip nou", cucoanele "din lumea buna", nevestele "responsabililor de restaurante sau cantine, coafezele, ginecoloagele, gogosaresele" etc. Cert este ca "nu suntem un popor prea talentat in revolutii, noua, pana acum, nici o revolutie nu ne-a prea reusit". Nu-i de mirare ca "in secolul nostru, specialistii si popii de tot felul au luat locul «intelighentei» din secolul trecut". In ceea ce priveste orasul si oamenii, de ieri si de astazi, traiesti uneori cu senzatia volatilitatii in limbaj, comportament, ticuri si priviri. Pentru un lucid, imaginea si trairea se comprima dureros peste intregul sau trup incetosandu-i privirea: "Parca eram stafii, umbland printre ruinuri, umbre ale unui trecut ce nu mai avea nevoie nici de puterea si nici de cheful de a reinvia si de a o lua de la inceput. Zidurile scorojite ale caselor, gardurile daramate, obloanele inchise cu drugi de fier ruginit, toate trimiteau spre o balcanie muribunda, spre o lume apusa, condamnata la demolare si disparitie". O viata intr-o astfel de lume seamana cu prezenta metaforica a unui lup intr-o catedrala ruinata si parasita. Lucidul de ieri si de azi are momente cand se simte "identic cu diavolul" din sine si nu mai poate deosebi "un prost de un destept, un cinstit de o lichea si un savant de un Bula agramat si fanfaron". Viata pare atunci "a avea o singura speranta: moartea. Iar istoria va avea si ea o solutie: sfarsitul ei, prin victoria ultimelor arme". Cum, prea mult pesimism? Pai atunci "spuneti-mi sincer: ma vedeti pe mine rugandu-ma unui dumnezeu mic, slab si speriat, ca sa ma scape de un popescu mare si tare?"
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
