Hărţile sunt instrumente indispensabile oricărei căutări şiaventuri. Fascinaţia pe care o provoacă ele corespunde unei anumitedimensiuni a fiinţei, cea care predispune la meditaţie şi visare,la o perpetuă şi infatigabilă nevoie de a căuta, de a descoperispaţii până atunci necunoscute, misterioase şi ademenitoare.Fascinaţia provocării propriilor limite, dublată de chemareainefabilă a unor tărâmuri enigmatice, pline de potenţiale pericoledar şi de promisiunea dobândirii unor comori neasemuite, capătămaterialitate sub forma unor labirinturi geografice, uneorigeomitice, a căror descifrare este indispensabilă căutării. Hartaaduce înaintea căutătorului imaginea lumii pe care se pregăteştes-o cucerească, îi dezvăluie primele secrete ale acesteia,atenuându-i teama de necunoscut. Lumea cunoscută doar prinintermediul imaginaţiei şi al visului i se înfăţişează sub formaunui labirint de semne şi corespondenţe misterioase, totuşi dintr-odată mai accesibilă ca oricând percepţiei. Pe tărâmul ficţiunii,hărţile vorbesc despre o dublă "realitate": cea ficţională şi ceaobiectivă, două spaţii care se întâlnesc şi se despart, uneorioferind chei suplimentare de înţelegere a textului literar, alteoriîncifrându-i şi mai tare înţelesurile. Cum fiecare text literar arecamuflat în adâncul lui o hartă secretă, fie ea "reală" sauimaginară, cititorului nu-i rămâne decât să o descopere şi să oparcurgă.
Inaugurăm cu acest număr o nouă rubrică, bilunară.
*
În romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade,personajul central, Ştefan Viziru, trăieşte cu obsesia eliberăriide sub teroarea Timpului şi a istoriei, convins că tiparulrealităţii este alcătuit de fapt dintr-o multitudine desemne, de indicii camuflate sub cele mai anodine aspecte alelumii înconjurătoare. Condiţia şi destinul lui, care sunt cele alecăutătorului, ale rătăcitorului sedus iremediabil de labirintul încare trăieşte, se leagă de imaginea unei misterioase maşinidispărute, de o tragică întâmplare din copilărie, care i-a deschiscalea spre o dimensiune ascunsă a lumii, de prezenţa neliniştitoarea unui scriitor care are o fizionomie straniu de asemănătoare cu alui şi datorită căruia o întâlneşte pe Ileana, ursita sa.
Ştefan Viziru alege să evadeze din universul cotidian,apăsător, dintr-o existenţă banală refugiindu-se într-o cameră dehotel pe care o păstrează secretă, refuzând să-i dezvăluie locaţiasau înfăţişarea interiorului. Camera nu este altceva decât unspaţiu privilegiat, sustras trecerii ucigătoare a timpului, oreiterare spaţio-temporală a unui loc şi moment din propriacopilărie, când pătrunderea, sub semnul interdicţiei şi al spaimei,într-o odaie necunoscută i-a revelat pe neaşteptate un sens adâncal lucrurilor, manifestat sub forma unei intuiţii şi dublat de unmoment de beatitudine pe care nu avea sa-l mai uite niciodată.Aflat în vacanţă la Movila, micul Ştefan surprinde o discuţieenigmatică între nişte bărbaţi care rostesc în mod repetat uncuvânt din două silabe - Sâmbo. Rostirea lui e însoţită de niştesemne tainice pe care copilul le interpretează drept indicarea uneidirecţii, căci bărbaţii par să arate cu mâna spre un lucru aflat laetajul al doilea.
Pornind în căutarea misterului, acesta descoperă o camerăcufundată în penumbră, în care totul "pare că pluteşte într-olumină verde", un "loc paradisiac pe care, dacă ai avut noroculsă-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa". Locul,invizibil pentru cei mai mulţi, dar accesibil celor care urmeazăsemnele, e elementul declanşator al acelei "fericiriinexprimabile", al beatitudinii inexplicabile pe care i-l oferăautoclaustrarea în camera Sâmbo.
De altfel, întâmplarea are un substrat autobiografic, Eliadevorbind într-un capitol al Memoriilor sale despre un episodasemănător: intrarea în camera Sâmbo a copilului Eliadeprilejuieşte, de altfel, emoţie puternică şi sentimentul uneiepifanii - "parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurileerau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase. Înodaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflatdintr-o dată închis într-un bob uriaş de strugure". "Feeria verde"lasă asupra copilului ce are acces microscopic la lucruri,privindu-le de pe podeaua pe care se târăşte, impresia unui momentde revelaţie de o importanţă covârşitoare, şi semnalează, de fapt,intrarea într-o altă dimensiune a lumii, dar şi a propriului sine,căci, metaforic vorbind, reprezintă momentul descoperirii proprieicapacităţi de a pătrunde înţelesul numinos allucrurilor.
Retrase în propriul bob de strugure sunt, de fapt,toate personajele eliadeşti, iar pentru Ştefan Viziru refugiul îlconstituie această misterioasă încăpere a cărei localizare odescoperim în episodul invitării Ilenei şi a lui Biriş la hotelBoston, pe strada Bucovinei. Despre hotel aflăm că era "nou,destul de curat, dar lipsit de gust, ascunzându-şi anevoiesărăcia". Investigând în diferite documente ale vremii, precumAnuare Socec, mai multe cărţi de telefon, diferite planuri aleBucureştiului, descoperim că în Bucureştiul interbelic nu există unhotel numit Boston. O tipografie Boston, aflată pe Calea Văcăreşti,numărul 149, sau o postăvărie purtând acelaşi nume de pe Lipscani,de la numărul 19 figurează însă, şi poate de-aici să-i fi rămasautorului în minte rezonanţa numelui.
Cât despre descrierea acestuia, ea corespunde multor clădiridin Bucureştiul dintre războaie, lipsa altor indicii excludespeculaţiile. Strada Bucovina (sau Bucovinei) nu e fictivă însă şi,cu ajutorul unui plan al Bucureştiului interbelic, am putut-olocaliza undeva între Calea Plevnei şi strada Berzei, unind stradaŞtirbei cu Gen. Anghelescu (Mircea Vulcănescu de astăzi).
Numele circulă în epocă sub ambele variante (Bucovina şiBucovinei), după cum aflăm din anunţul doctorului Popovici,"Medicul Operei Române", care vorbeşte despre "ochi, boli şioperaţiuni chirurgie, electroterapie, diatermie" şi a cărui adresăapare menţionată când strada Bucovina 43, când stradaBucovinei 43. Tot din anunţurile sale aflăm că pe aceastăstradă se găseşte statuia lui Dinicu Golescu (astăzi pe bulevardulDinicu Golescu) şi că se ajunge acolo călătorind cu tramvaiele 3,12 şi 24.
Confruntând două hărţi ale Bucureştiului, una din perioadainterbelică şi alta de astăzi, descoperim că strada Bucovina secheamă acum Lipova, e o străduţă piezişă care porneşte din bulevardşi pare sugrumată, în capătul dinspre Plevnei, de un brâu deblocuri din beton. Dar cum dezlegarea enigmelor cartograficepresupune întotdeauna şi inevitabile capcane, astăzi în Bucureştiexistă o stradă numită Bucovina, aflată undeva între BulevardulBasarabia şi Bulevardul Nicolae Grigorescu, care nu corespunde însătopografiei bucureştene interbelice, neoferind altceva decât unfals indiciu.
Puţin probabil să fi existat vreun hotel pe această stradăBucovinei pe care, prin filtrul nostalgiei, autorul a desemnat-odrept adresă a hotelului unde, la etajul al doilea, se aflăîncăperea ale cărei ferestre, cum spune Ştefan Viziru vrând săabată gândurile Ioanei, soţia sa, de la existenţa lui secretă, dau"una deasupra parcului, cealaltă spre mare"...
Dacă autorul a asociat imaginea acestei străduţe bucureştenecu cea a unui hotel clădit în prima jumătate a secolului XX saunumele străzii e unul aleatoriu, o simplă coincidenţă, o "straniecoincidenţă" - nu mai putem decât să ne întrebăm astăzi.
Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), culucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. Aabsolvit masteratul Text şi imagine, în cadrul Centrului deExcelenţă în Studiul Imaginii şi Facultatea de Litere aUniversităţii Bucureşti, secţia română-engleză. Este autoarea maimultor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Este autoarea cărţiiCele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoriamentalităţilor ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, înîncercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea,debut nominalizat la premiile României literare, ale UniuniiScriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiuneaOpera Prima.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
