Îi invidiez pe memorialişti. Citesc cu gura căscată, sideratafirmaţii de genul "pe 23 mai, pe la ora 4 după-amiază, măîntâlnesc cu... era îmbrăcat cu… venea de la o… împreună cu"ş.a.m.d. Cum întâmplarea se petrecea cu ani, zeci de ani uneori înurmă, luxul de amănunte mă înfioară şi mă face melancolic şiinvidios.
Nu ştiu de unde s-a instalat ideea că am fost o generaţieprivilegiată! Că suntem noi, optzeciştii, o generaţie ţinută în pufşi cu perne sub fund. Ceea ce ştiu este că porţile larg deschiseale Uniunii s-au închis exact în faţa noastră. Şi-apoi, pe vremeaaceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine - aveam cărţipublicate, aveam premii şi cronici elogioase în revistele literare.Absolvenţi de facultate, unii dintre noi cu medii mari şi foartemari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-nedracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie astagiului în producţie, profesoraşi de ţară înfruntând cu stoicismorganele locale sau naveta zilnică extenuantă.
Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii neînchisese porţile în nas, iar membrii Consiliului USR (din carefăceau parte mulţi care azi nu încetează să-şi aroge dreptul de avorbi despre privilegiile generaţiei mele) aveau grija de a daordine portarului de la Casa Sadoveanu să nu lase picior denescriitor să calce prin sacrosanctul restaurant şi să vegheze caniciun neprimit în USR să nu acceadă la împrumuturile de la Fondulliterar ori să beneficieze de vilele de odihnă şi creaţie de laNeptun, Cumpătul ori Valea Vinului.
La cârciumă intram fie ilicit, fie giraţi de câte-un senior allumii literare, ceea ce nu însemna că nu stăteam cu teama în sufletcă oricând un alt senior nu îşi va exercita autoritatea dată deanii mulţi în care ocupase aceeaşi masă şi acelaşi scaun spre a daordin să ne scoată pentru a nu-i strica domniei sale peisajul. Văasigur că nu era deloc plăcut ca un semianalfabet să îţi pună mânaîn gât şi să îţi interzică intrarea în sediul Uniunii ori să ţi seoprească 2% pentru Fondul literar din orice publicai sau citeai laradio, iar de împrumuturi şi ajutoare să beneficieze cei ceintraseră în Uniune cu două-trei grupaje de versuri ori cu câte-oplacheţică de schiţişoare.
Fondul literar s-a volatilizat după 1990, datoriile s-au şters,s-au uitat, cert e ca nimeni nu a dat un ban înapoi, iar noi ce-amcotizat ani de zile (eu am debutat în 1972 şi am intrat în Uniuneaîn 1990, după 18 ani de cotizare la Fond) am rămas, fie-mi iertatăvorba proastă, dar foarte exactă: "şi futuţi şi cu banii luaţi!" Înatari condiţii, a obţine ca nemembru al Uniunii o repartiţie pentruo garsonieră la Neptun era o utopie, era o neobrăzare fără margininu atât să o ceri, cât să te gândeşti că o o vei obţine. După ce amintrat în presă, verile, numai la începutul sezonului, pentru călunile de vârf iulie-august erau privilegiul şefilor şi al şulfelorvechi şi hârşite, mergeam la mare la sindicate. Hotelurilesindicale (nu ştiu dacă erau strict ale presei) erau Craiova,Sibiu, Galaţi (actualul "Cocor") şi Arad (dar unde nu stătea decâtnomenclatura, în general jurnaliştii din suita lui Ceauşescu, de laAgerpres, precum şi securiştii ce împânzeau staţiunea fie că"şeful" era sau nu la mare, dar putea să apară oricând aşa că înjurul "obiectivului" trebuia să fie linişte şi curat).
Alegeam mereu Craiova pentru că era apropiat de mare, deCireşica şi de Casa Scriitorilor. Ceea ce m-a şocat a fostîntâlnirea cu colegii mei scriitori în propria lor casă. Pe unii îiştiam de pe holurile redacţiilor revistelor literare. Îi văzusemfăcând holistică în aşteptarea câte unui redactor care să le spunămăcar că vor fi publicaţi cândva, pe la edituri cărând câte-unmanuscris îndosariat cu coperte mereu proaspete ca să nu se vadăavizele nefavorabile de pe la alte edituri.
Făceam şi critică literară şi primeam o groază de cărţi cudedicaţii dintre cele mai penibil-măgulitoare. Ehei, aici eraaltceva: spatele era mai drept, vorba mai rotundă şi mai alenescoasă dintre maxilare, atitudinea condescendentă, afirmaţiileneutru constatative pline de compătimire "ah, tu eşti lasindicate... şi...cum e..." Urma apoi o scurtă povestioară cu unştab al literaturii române care i-ar fi zis, l-ar fi plictisit,i-ar fi promis... oricum era, înţelegeam eu, ceva de bine, defoarte bine, de foarte între ei titanii literaturii române carestăteau la Vilă.
Am făcut imprudenţa de a accepta invitaţia (era a lui IonicăFlora care, deşi nu mai trăia în România, venea vară de vară laNeptun cu toată familia) de a petrece o seară pe terasa Vilei. Eramcu fiul meu Ionuţ (cred că avea patru-cinci ani), singurei (cred cămama lui se întorsese la Bucureşti pentru a-şi depune dosarul detitularizare în învăţământ). Copiii au o percepţie mai profundă şimai exactă a realităţii decât o avem noi, adulţii. Am stat noi peterasă, eu am vorbit un pic cu Marin Sorescu, altfel destul derezervat şi de neangrenat în agitaţia lumii de acolo care sepregătea de programul de seară ce includea table, şah, discuţiizgomotoase şi, dacă mi-aduc bine aminte, un concurs de recităripentru copiii scriitorilor. Lumea se vânzolea de colo-colo pe lângămasa de pe terasă unde încă stăteam cu Sorescu, şi cu cel mic lipitde mine, extrem de importantă, "cu curu' plin de griji", după cumzice un amic cu simţul plasticităţii dezvoltat. "Hai, tata, hai sămergem", mi-a zis Ionuţ, în timp ce trăgea de mine să mă ridic depe fotoliul de fier, garnisit cu pernuţe, "hai la noi". Copilulsesizase mai repede, mai profund şi mai trist decât mine că noi nueram la noi acolo. Sărind peste ani, zic că această primă întâlnirecu lumea Vilei a avut un impact atât de puternic încât doar osingură dată a acceptat să stea la Vilă, într-un septembrie cufoarte puţină lume. Şi nici atunci prea mult!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
