Am ezitat mult timp sa realizez un material de confesiuni cu Catalina Buzoianu. Personalitatea ei uriasa, spectacolele care ii poarta inconfundabila semnatura regizorala si au tinut intotdeauna capetele de afis ale stagiunilor teatrale, ma descurajau. Nu-mi puteam imagina ce ar putea sa-mi spuna nou un artist atat de cunoscut. Intalnirea acasa la Catalina Buzoianu, intr-un birou halucinant (ceva intre atelier si magazie de recuzita scenica - papusi, masti, bratari, cercei, covorase, statuete, marionete, palarii cumparate sau primite din numeroasele peripluri prin lume), mi-a demonstrat insa, a nu stiu cata oara, ca oamenii sunt universuri imposibil de explorat si de inteles in intregime. (Marcela Gheorghiu)
Teatrul a intrat in viata mea treptat si pe paliere diferite. Nu mi-a curs prin vine o data cu sangele. In copilarie am urmat o scoala de arta. Fiind profesoara, mama ma daduse la pian, la balet, s.a.m.d., vrand sa-mi faca ceea ce credea ea ca este o educatie. Nu mai vorbesc de literatura care mi-a fost pusa la dispozitie si de oamenii pe care i-am cunoscut in casa parintilor mei! Cu totii au jucat un rol benefic in formarea mea. Ma gandesc la colegele mamei, profesoare, dar nu pot sa nu port recunostinta propriilor mei dascali. Am avut, de pilda, un profesor de romana exceptional. Omul acesta ar fi putut sa fie oricand cadru univesitar. Tinea foare mult la mine si il interesau mult compunerile mele - scolare desigur (ceva de genul "marea e mare e cea mai desavarsita definitie a marii in compunerea unui scolar", cum spunea Cehov). In general, profesorii pe care i-am avut erau niste personalitati reale ale locului. Poate nu toata lumea stie, dar Braila era un oras foarte ciudat, foarte cosmopolit, jumatate oriental, jumatate occidental, iar societatea pe care o frecventam era o societate culturala. Cand, mult mai tarziu, am montat acolo "Chira Chiralina", am avut un soc! In spectacolul acela au intrat la propriu bucati din copilaria mea, bucati materiale, obiecte.
Sigur ca fericirea aceea pe care o credeam perena a fost intrerupta mai tarziu de perioada "dosarelor", ani grei care m-au lovit si pe mine. Din pricina aceasta, adica din pricina "dosarului" nu am putut urma imediat Institutul. Dupa terminarea liceului, am plecat la Baia Mare ca sa lucrez la un teatru de papusi unde director era Mihai Crisan - o personalitate foarte cunoscuta. De Maramuresul cu iernile lui grele nici nu vroiam sa tinem seama. Colindam satele in camioane deschise, fara sa ne pese ca ningea pe noi, intram prin trape, in case cultura... Copiii aceia nu vazusera niciodata vreun teatru de papusi, ei, mititeii, nu vazusera nici macar papusi! Tin minte si acum cateva dintre piesele pe care le jucam atunci: "Casuta din campie", "Capra cu trei iezi"... Eu eram Brotacelul, Soricelul, Iedul cel mititel, Mi-a folosit mult, fiindca mai tarziu, cand eu insumi am avut copii, acestea au fost povestile cu care ii leganam seara. Apoi, intr-o zi, la teatru ne-a vizitat Horea Popescu. Avea nevoie de doua fete pentru un spectacol pe care tocmai il punea in scena; doua fete tinere care sa arate de 14 ani. Ne-a luat pe mine si pe inca o colega. Succesul spectacolului a fost mare, drept pentru care am ramas la teatrul din Baia Mare. Am aparut pe afisele mai multor spectacole, iar dupa sase ani am plecat la Timisoara, unde m-am angajat si am ramas trei ani. Gandindu-ma acum la acei trei ani timisoreni, constat ca am avut roluri bune in regii serioase. M-am intalnit acolo cu Dan Nasta, de care pana in momentul de fata ma leaga o prietenie si un respect extraordinare, cu Ianis Veiakis si Elena Patrascanu Veiakis, Puiu Maximilian, dar si cu Geta Angheluta si Emerich Sheffer. Faceam cu ei "Menajeria de sticla": eu o interpretam pe Ana, Geta pe Amanda. Le dadeam tot timpul idei de spectacol si atunci Scheffer a cazut pe ganduri: "De ce nu faci tu regie?". Cum il cunosteam pe domnul Mihai Dimiu cu care lucrasem la Baia Mare "Avarul" lui Moliere si care era membru in comisia de concurs la IATC, m-am hotarat sa dau examen. M-au placut mult si domnul Dimiu, si domnul Penciulescu. M-au placut toti cei din comisie, asa incat am intrat de la prima incercare.
Au urmat cinci ani de vis pentru mine: cea mai fertila perioada, cea mai incitanta si mai bogata in satisfactii. Profesor de clasa mi-a fost Ioan Olteanu, un om pentru care si acum am un foarte mare respect. Intelectual de rasa, profesorul Olteanu ne-a predat lucruri care nu se cunosteau la vremea respectiva in Romania, dar mai ales expresionismul german, pe care l-a studiat la fata locului lucrand in Germania cu cei mai importanti reprezentanti ai curentului. Fiind intr-o continua cautare de noi formule de exprimare, ne-a inoculat tuturor respectul pentru sens si pentru bibliografia unui spectacol. Trebuie sa recunosc insa ca, pentru mine, ca femeie, nu a fost un om foarte comod. Nici nu a prea avut incredere in mine la inceput. Eram decorativa, gen "Umbrelele din Cherbourg", dar paream si foarte fragila, drept pentru care nu inceta sa se mire si sa-mi spuna ca el nu crede sa pot face meseria asta atat de dura. Cand a vazut ca am note foarte mari la materiile teoretice, a inceput sa-si schimbe parerea, iar respectul pentru mine a crescut mult, astfel incat la sfarsitul institutului eram intr-o foarte buna relatie cu el. Tin minte - eram in anul trei - cand mi-a spus ca am depasit cu mult nivelul examenelor si ca realizez deja adevarate spectacole. El, care la examene dadea note foarte mici, m-a rugat atunci sa hotarasc eu daca vreau o nota mai mare (pe care o si meritam, de altfel) sau daca vreau sa raman la nota maxima a clasei, adica sapte. Sigur ca am preferat a doua varianta. Dupa aceea, in semestrul urmator mi-a dat opt, apoi noua si abia la sfarsitul Institutului, Ion Olteanu mi-a dat zece. Era foarte sever, foarte serios si foarte parcimonios cu aprecierile si cu tot ce insemna calitatea lui de profesor.
Tot atunci am cunoscut doi oameni exceptionali - Radu Penciulescu si David Esrig. Am colaborat cu ei inca din primii ani. Ei faceau ateliere, dar au fost punctul maxim de seriozitate si de eficienta ale Institutului de Teatru. Aveau ateliere la toti anii si invitau studentii care-i interesau pe ei sa participe. Asa s-a facut ca am terminat atat cursul lui Penciulescu, cat si cursul de la clasa lui Esrig. Aveam lungi discutii cu amandoi, schimbam bibliografii... Am avut mare noroc ca i-am cunoscut pe aceste doua persoane exceptionale. De altfel, pentru mine raman si astazi doi dintre cei mai improtanti oameni din viata mea.
La sfarsitul studiilor cand, in 1979, dupa absolvirea Institutului am montat la Studioul Casandra "Bacantele" lui Euripide, l-am cunoscut pe Liviu Ciulei - Andrei Serban il chemase sa vada spectacolul. Ciulei a venit, m-a invitat la Bulandra in biroul lui, am stat pe o lada florentina langa usa, care acum a esuat pe la secretariatul literar. Dupa ce am fost angajata la Bulandra, lada de langa usa a devenit locul meu predilect. Ca si Penciulescu, care vedea toate spectacolele mele, Ciulei mi-a promis ca imi va urmari evolutia in cariera. Cand a plecat din tara, m-a invitat sa pun un spectacol la teatrul Bulandra. Atunci insa nu am putut. Fusesem repartizata la Iasi, unde aveam sa stau cinci ani, lucrand in acelasi timp la Piatra Neamt si in Polonia, la teatrul din Lublin. Triunghiul acesta il parcurgeam frecvent, cu trenul la Iasi si in Polonia, cu rata la Piatra Neamt. De altfel, acolo am facut unele dintre cele mai importante spectacole din cariera. Dar in Polonia am trait cateva dintre experientele dureroase ale vietii mele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
