În decembrie 1989 lucrurile s-au întâmplat cam aşa.
Pe 18 decembrie în unul din cei doi plopi din curte cineva atârnase patru pere. Cum nu mai erau frunze, perele se vedeau extrem de bine. Admnistratorul Papucică a descoperit perele, nu le-a atins, dar l-a anunţat rapid pe doctorul Bâlbâială. Acesta i-a spus să le dea jos imediat. Papucică a luat un băţ mai lung şi le-a dat jos. Era limpede că era o glumă de prost gust a cuiva la adresa formulării secretarului general a partidului care spusese că va dispărea comunismul din România când va face plopul pere şi răchita micşunele. Cum nu era nici o răchită în curte, nu putea verifica nimeni dacă şi aceasta îşi modificase ocazional gena. Doctorul Bâlbâială s-a gândit în prima clipă să sune la Direcţia sanitară, apoi s-a răzgândit, mai înţelept era să ascundă incidentul, nu voia să atragă atenţia asupra unităţii dintr-un motiv atât de banal. Că în final tot el, ca director, va avea de suferit. Dacă va turna cineva despre acest lucru, fie va nega, fie va spune că a vrut să urmărească el dacă e vreun diversionist în unitate, ca să-l prindă asupra faptului şi să-l toarne miliţiei. Nu voia ca acuza să planeze asupra tuturor, nu era drept. Pentru că securitatea imediat ar fi trecut la anchetarea tuturor, toată lumea ar fi avut de suferit. Putea să facă treaba asta şi vreun nebun, în acest caz nu era drept ca să sufere şi personalul. Şi până la urmă, tuturor le era bine aici şi angajaţilor şi pacienţilor, de ce ar fi vrut cineva ca să detoneze liniştea unităţii? O glumă a fost, era sigur, Dar, o glumă proastă. Degeaba a urmărit expresiile de pe chip ale celor din preajmă, nu a surprins nici un zâmbet pieziş, nici o aluzie, nimic. Oricum a rămas într-o stare de alertă.
Pe 19 decembrie a fost adus un camion cu cartofi. Pacienţii au fost rugaţi să dea o mână de ajutor, lucru care se întâmpla destul de des, ca toată lumea să pună mâna să ajute, erau până la urmă ca într-o familie. Cartofii au fost basculaţi pe o platformă de ciment şi de aici erau puşi în lăzi şi transportaţi în magazia de alimente din spatele bucătăriei. Dacă erau cincizeci, şaizeci de persoane care să pună mâna la treabă, revenea cam jumătate de ladă pentru fiecare persoană, treaba se termina în jumătate de ceas. Unii o făceau cu mai multă determinare, alţii cu mai puţină, în funcţie de pricepere, de practică, de starea de sănătate. Mai erau pacienţi care refuzau să participe la asemenea acţiuni, fie le considerau înjositoare pentru poziţia lor, fie le considerau un abuz din partea administraţiei şi în felul acesta le erau încălcate drepturile lor de pacienţi. Nu erau obligaţi, deşi cei care rămâneau deoparte ajungeau ţinta discuţiilor, a ironiilor în timpul trebii. De asta tot mai puţini erau cei care refuzau asocierea la muncă, pentru mulţi era şi distractiv.
De data aceasta a participat toată lumea la acţiune, în afară de femei care nu fuseseră niciodată antrenate la aşa ceva. Coordonator era administratorul şef Teodor Papucică care îşi suflecase primul mânecile.
Au vorbit despre vreme: era prea cald pentru perioada asta.
Dar era bine, că se făceau şi ceva economii la combustibil, la încălzire.
Da, dar va fi o secetă anul viitor, că dacă nu e zăpadă în decembrie, apoi va fi secetă în mai.
Nu-i adevărat, zăpadă trebuie să fie în martie, ca să nu fie secetă. Acum totul e să nu fie îngheţ, că dacă îngheaţă, grâul e gata. Aici e buba.
Dar acum a apărut grâul de primăvară, care se seamănă primăvara şi nu mai sunt probleme cu îngheţul.
- Ştii cum e cu iarna? Ce a mâncat lupul e bun mâncat. Acuma depinde cum o să fie februarie, că aia e luna dracului iarna… Februarie.
- Îţi aminteşti iarna lui 53? Era în martie… Aveam vreo zece ani şi m-a trimis tata să aduc nişte varză de la bunici. Mergeam pe gard, aşa de mare era zăpada. Şi deodată am căzut în gol, am căzut în mijlocul unui troian cu zăpadă afânată …
- A murit Stalin în 53 …
- … şi eu mă luptam să ies din zăpadă, că nu mai vedeam …
- Hei, hei, dar cartofii stricaţi nu-i puneţi în lăzi, că n-am făcut nimica, avertiză administratorul Papucică pe un pacient care lua cartofii cu palmele făcute căuş, punând în ladă marfa pe nealese.
- … am început să urlu, dar nu mă auzea nimeni. Cine să te audă? Că zăpada amortizase orice sunet. Şi atunci…
- Când a murit Stalin s-a organizat paza voluntară în sat, să păzească obiectivele, magazinul, crâşma, poşta. Că atunci se presupunea că…
- … am auzit un lătrat de câine. Nu era câinele meu. Acum eu ce să fac? Să mai strig sau să tac …
- … duşmanul de clasă o să atace, o să facă anarhie …
- … ca să plece câinele. Dar el a venit deasupra, pe buza malului de zăpadă şi a început să urle…
- … şi lumea din sat sau primarul, cine ştie, a pus pe oameni, câte două ceasuri, noaptea să facă de pază la obiectivele astea. Şi tata …
- … bă, dar urla aşa de tare, că îmi îngheţase sângele în vine. Parcă era lup. Şi eu mă căcasem pe mine de frică şi de neputinţă, că dacă încercam să scormonesc în zăpadă, asta venea peste mine şi mă acoperea, că aveam doar zece ani şi eram şi pirpiriu …
- … a stat ce a stat, vreo juma de ceas şi a venit până acasă, să se încălzească. Şi chiar atunci a venit în control miliţianul Mohora…
- Nu duceţi lăzile, până nu le numărăm şi nu cântărim marfa, strigă Papucică.
- … dar câinele nu urla de nebun, urla ca să atragă atenţia că eu eram acolo şi a auzit tata şi un vecin …
- … şi dacă a văzut că paza voluntară lipseşte, gata, dosar de subminare, fugă de răspundere, atac la valorile democraţiei populare …
- … şi m-au scos, bă, că dacă nu era câinele ăla, acolo o mierleam, că cu cât încercam să scurm în zăpadă, cu atât mă acopeream mai tare, că din panică nu ştiam cum să acţionez şi mai venea şi noaptea…
- … şi atunci tata şi mama la poartă la Mohora, tov miliţian în sus, tov miliţian în jos, hai să o dăm la pace dar miliţianul nimic că democraţia populară a fost în pericol, că tov Stalin aşa şi pe dincolo, că duşmanii nu dorm, dar tata, tov miliţian am copii mici, ce-mi faci că mă bagă la puşcărie, da, te bag la puşcărie că acolo e locul vostru, a celor care nu belesc ochii, că cine nu beleşte ochii, beleşte ... Şi a luat tata toţi cartofii din beci i-a încărcat în sanie şi i-a deşertat în curte la tov miliţian Mohora şi stătea miliţianul încruntat pe prispă, era supărat rău că democraţia fusese în pericol şi nici nu se uita la cartofii noştri …
- … de atunci eu respect câinele mai mult decât omul, că un om te lasă de izbelişte la greu, da` un câine nu.
- … da când am plecat de acolo, pe drum, tata a făcut o cruce mare şi a zis, bogdaproste, Doamne, că am scăpat. Dar tot am avut emoţii, că pe miliţian îl lăsasem supărat, nu ştiam dacă fusese mulţumit. Şi n-am mai mâncat cartofi iarna aceea, am fiert făină de porumb cu untură şi am mâncat şi fierbeam dovleac în loc de cartofi…
- Şi miliţianul?
- He, miliţianul o făcut guşă de la cartofii noştri, parcă era pelican, îi atârna sub bărbie… Că tata spunea, uite bă, băga-l-aş de sticlete, cum ne-a mâncat el cartofii noştri…! Nu mai ştiu ce a fost cu el, a crăpat pe undeva, că tot e ceva timp de atunci.
- Gata, cu lăzile la cântărit, după care le punem uşurel una peste alta, ne spălăm frumos pe mâini şi mergem la masă, se auzi vocea lui Papucică.
După amiaza a fost program de somn iar seara, după masă, s-a stins lumina mai devreme, pentru economii.
Asta a fost pe 19.
Fragment din romanul Laika, în pregătire la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
