Trupa Margento a ajuns un nume de top in mediile artistice underground, mai cu seama peste hotare (vezi, printre altele, Premiul Festivalului de la Buxton Fringe, din Marea Britanie), castigand, deopotriva cu respectul cunoscatorilor, entuziasmul unui numar deja impresionant de fani.
Fulminantele show-uri de poezie, muzica si culoare (avandu-i ca protagonisti pe Chris Tanasescu, poet, Grigore Negrescu, artist plastic, plus muzicienii Cosmin Dumitrache, Vali Baicu si Sorina Enea) au facut mai mereu sali pline, pentru ca spectacolele Margento, gandite atent, pana la detaliu, intr-o conceptie unica de sincretism interactiv si performance inteligent, sunt niste explozii (dirijate!) de talent si virtuozitate, fara nimic din aerul de facila improvizatie al productiilor cu pretentii similare. Intr-adevar, graunciorul de spontaneitate invioreaza numai atat cat e necesar partitura (avangardist-experimentala, asadar deloc usoara), exact la momentul oportun, si atunci nu de dragul galeriei, excelenta prestatie a tuturor membrilor grupului vizand din capul locului un succes de durata. Asa se explica, probabil, si tirajul record al ultimului album (15.000 de exemplare!), dovada a nivelului tot mai ridicat la care incepe sa fie cotata aceasta formatie, nu ma sfiesc sa zic, de prima mana (acusi ar putea veni si discul de aur, dupa cum merg vanzarile).
Ceea ce se stie mai putin e ca aceasta poveste de succes a inceput la Iasi, in urma cu ceva ani, pe vremea cand poetul Chris Tanasescu (pentru apropiati, Tom) isi incerca maiestria de a versifica pe teme alese ad-hoc, la concurenta cu O. Nimigean, Iulian Doroftei, Constantin Acosmei sau Emil Iordache, in nesfarsite ronduri nocturne de jam-session epigramatic si taifas academic. Tom avea o bogata cultura literara, de sursa anglo-saxona, si o memorie de-a dreptul prodigioasa, cu care-si uimea totdeauna auditoriul. Daca ii cerea cineva, ii placea sa recite din autorii preferati (Whitman, Browning, Yeats, Eliot, Pound sau Frost) si sa gesticuleze pasionat, cu o insufletire contaminanta, de bard inspirat ori saman stapanit de demon. Inalt, pletos, cu o alura ascetica de om care a patimit multe si niste ochi imensi, rotunzi si umezi, ca de felina, se impunea imediat in diversele cercuri prin siguranta replicilor si tonul sau aspru, viril, de lider. Prietenilor (Doamne, cati mai erau!) le daruia totul, neconditionat, de la obiecte si carti la haine sau hrana, cu o nepasare de sine aproape sinucigasa. Se multumea deseori cu un colt de paine si apa de la izvor (asa l-am cunoscut pe vremea cand locuiam amandoi in vecinatate, undeva in Ticau, pe langa casa lui Mihai Ursachi).
Cand vorbea, aveai impresia ca te afli in fata unui predicator din vechime, poate si din cauza timbrului baritonal ce dadea cuvintelor sale un aer solemn, grav. Gasea tot timpul cate ceva de povestit, ba despre Led Zeppelin si obsesiile oculte ale lui Jimmy Page, chitaristul de geniu plecat in cautarea elixirului de viata vesnica pe urmele bizarului vrajitor modern Aleister Crowley, ba despre Sfintii Parinti ai Rasaritului si uimitoarele lor patanii din pustie, de la Avva Antonie la Maria Egipteanca, o multime de istorii ciudate despre costoboci nazdravani sau calugari supusi la caznele isihiei. Despre poezie avea o conceptie foarte originala, de natura orfica, muzicala, in raspar cu bagatelizarea prozaica a colegilor de generatie. Poezia e ritm, aliteratie, spunea, pornindu-se apoi sa exemplifice chestiunea cu lungi extrase ilustrative, de la Beowulf la John Ashberry sau Nichita Stanescu. In acea perioada i-a aparut si primul volum de versuri, La rasaritul temnitei (Editura Pan, 1994), lansat cu generosul concurs al lui George Constantinescu si al catorva muzicieni prieteni intr-o maniera inedita (poetry performance), anticipand inca de pe atunci ceea ce avea sa se intample mai tarziu la Margento.
Dupa cum era de asteptat, si Tom a plecat in Bucuresti, la scurt timp dupa publicarea cartii. N-am mai auzit nimic despre el ani buni. Ne-am revazut, apoi, cu prilejul unui concert Margento la Centrul Cultural German din Iasi. Atunci mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Gellu Naum, ce lucruri minunate a invatat stand in preajma marelui poet, si cat de importanta e o asemenea experienta (aceleasi lucruri avea sa mi le marturiseasca ulterior Radu Vancu, fericitul "discipol" al lui Mircea Ivanescu). Cu parul nins de-acum, fara plete, Tom isi pastrase verva intacta si-mi vorbea din nou despre poezie, de data aceasta despre o poezie edificata pe un fundament etic, si cu miza hermetica, tintind spre cunoasterea revelata. Mi-a trimis prin email noul volum, intitulat Hermaia, despre care am citit pe net ca ar fi "un proiect non-conformist si sinergetic - o carte obiect in care textele sale se vor impleti cu un numar impresionant de picturi ale lui Grigore Negrescu, reproduse in conditii grafice exceptionale". Din pacate, Hermaia (o carte "hermecatoare", dupa cum zice Nimigean intr-o erudita nota de subsol) a ramas pana azi tot nepublicata. Dar nu-i nimic. Au si cartile soarta lor, nu? Pana una alta, Chris Tanasescu isi vede in continuare de treaba si se pregateste de spectacol.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
