Asa cum s-a putut constata din paginile publicate pana acum, Petru Comarnescu a fost unul dintre cele mai active spirite ale generatiei sale de intelectuali, printre care se numara un Cioran, un Ionescu, un Eliade, ca sa-i pomenim doar pe cei mai importanti. A ramas un om activ, in critica de arta mai ales, si dupa ce marii sai colegi de generatie au diparut de pe orizontul cultural romanesc. Paginile memorialistice pe care le-a scris redau o activitate febrila, in cadrul careia a putut cunoaste si aprecia personalitati culturale de diverse calibre. Judecatile sale asupra acestora si asupra operei lor sunt dintre cele pertinente, care raman. Fara sa stie si, mai ales, fara sa se ambitioneze, Petru Comarnescu a scris o istorie a vietii culturale romanesti din anii in care a trait.
Ca artist, Tuculescu a fost mare, in limitele lui. In ultimii ani, poate prin 1957 sau 1958, a organizat la el acasa o expozitie, la care a invitat critici si amatori de arta. Iarasi isi schimbase coloritul, acum incendiar, adica arzandu-ti parca ochii. Devenise si mai primitiv, mai puternic in primitivismul viziunii si tehnicii sale, uluitor de vie. Atarnase pe peretii camerelor din Lizeanu panza de panza, carton de carton, neinramate, iar efectul era al unui colorit arzator, in care acum nu mai predominau verdele galbui, galbenul, negrul si albul, ci ocrul rosiatec, brunul torid, caramiziul inchis. Retina mi-a fost inca o data violentata si nu pot spune ca am receptat usor noua viziune a pictorului. Dar, ca si in 1943, si mai tarziu, Tuculescu cauta mereu acorduri tari si viziuni primitive in peisaje si naturi moarte. Eu prefer si azi viziunea lui din 1943, care mi se pare cea mai romaneasca si cand, cu ajutorul lui Van Gogh, a gasit intr-adevar echivalente primitiviste si expresioniste pentru unele aspecte de la noi.
Ultimele tablouri pe care i le cunosc, caci de la expozitia aceea de prin 1957 sau 1958 nu am mai fost la el acasa, pastrandu-ne in raporturi foarte reci (daca nu-l admirai neconditionat, nu te mai cauta, nici nu mai vorbea afabil cu tine), sunt acelea pe care le-a prezentat acum doi-trei ani la Expozitia de Stat, parte expuse, apoi scotandu-se unul sau doua dintre cele expuse. Tin minte un peisaj jumatate rand de covor oltenesc, jumatate realist, infatisand in tonalitati galben-ruginii (tomnatece) cativa arbori intr-o padure. Mi-a placut mult aceasta stilizare a naturii, reinterpretare cu ochii celor care au facut scoartele oltenesti odinioara, dar si cu simtamantul modern al culorii si pastei.
Mai imi amintesc de o natura moarta cu figurine geometrizate, dar care aduceau cu idolii scosi din pamantul tarii noastre, fie de cei care sapa intamplator, fie de arheologi, sau cu insesi figurinele de ceramica vandute de tarani prin balciuri. Continuarea ultimei faze a artei lui Tuculescu, aceste tablouri care valorificau geometrismul si stilizarea cu care are a face poporul de pe pamantul nostru de veacuri, ba de milenii (idolii). In imaginatia si simtamantele lui Tuculescu s-au intalnit primitivismul artei populare cu simplificarea abstractionismului contemporan si, ca si in cazul lui Grigorescu, Luchian, Ghiata, arta contemporana a ajutat pentru retrairea unor viziuni si simtaminte "neose", cel mai tipic exemplu fiind insa Brancusi. In mai mic, Tuculescu a reusit a fi un Brancusi al picturii - caci ce sunt idolii si figurinele din ultimele picturi moarte decat niste "Cumintenii ale pamantului?". Astazi, in goana dupa legarea de stilistica si viziunea populara, un sculptor tanar ca G. Apostu a folosit in unele sculpturi masive chiar ritmica si liniile asimetrice ale figurinelor de turta dulce - cum se vindeau odinioara la Targul Mosilor ori pe la targurile de tara si cum probabil se mai fac pe alocuri inca.
Deci dupa o faza de pictura realista, cu zvacniri dramatice si un colorit mai puternic, dar nu neobisnuit (expozitia dinaintea razboiului, parca 1938 sau 1939), Tuculescu a trecut la faza Van Gogh, cautand ca un Van Gogh roman echivalentele romanesti ale viziunii maestrului olandez, format in Franta (expozitiile din timpul razboiului si pana spre 1950), pentru ca, in faza a treia si ultima, sa cultive un abstractionism inspirat de formele, viziunea si primitivismul artei populare si a celei preistorice.
E o cariera aceasta din partea unui medic si a unui pictor autodidact, mare temperament, uluitor de staruitor in viziunile sale si capabil de hotaratoare cotituri in viziunea si stilul sau. Situatia lui inca nu este considerata de oficialitate si de istoricii oficiali ai artelor si este oarecum gingasa pentru a se putea de pe acum scrie despre el. Ma bucur ca pentru faza prima si a doua am scris cele mai substantiale cronici, in urma celor vazute si a discutiilor cu acest framantat, bizar si uneori imposibil artist, care a avut sclipiri de geniu in opacitatea, intelectualitatea si rigiditatea lui. Multe din picturile sale apartin acum familiei, caci cele din anii din urma nu s-au vandut in public, iar cele din faza intai si a doua se gasesc pe la colectionari obscuri. In casa lui au ramas cateva sute de tablouri, cred, caci numai la expozitia de acasa, acum cativa ani, am vazut cateva zeci de tablouri in ulei. (Grafica nu cred ca a facut.) A lasat o sotie si trei fiice, una sculptorita de talent, in anul al doilea la belle-arte.
Cand Ion Mirea - si el medic la baza, si pare-se autodidact - a avut, prin 1957 sau 1958, o expozitie in sala mica de pe Calea Victoriei, au fost mari discutii in cercurile cunoscatorilor de arta romaneasca. Mirea a expus atunci mici tablouri in care infatisa arbori, flori sau elemente de peisaj in stilul scoartelor populare, mai ales oltenesti. Desigur, erau lucruri interesante, dar marginindu-se la expresii decorative. S-a comentat atunci ca a fost o mare cearta intre Tuculescu si Mirea, primul invinuind pe expozant ca i-a furat ideile - adica tratarea in stilul artei populare a imaginilor din realitate - si unii tineau cu Mirea, altii cu Tuculescu. Cred ca Tuculescu a avut aceasta idee inaintea lui Mirea si se poate ca Mirea sa fi trecut la executarea tablouaselor expuse in urma convorbirilor cu Tuculescu sau poate chiar vazand la Tuculescu acasa ceea ce pornise acesta sa realizeze. In orice caz, Mirea nu are forta, inventivitatea si temperamentul lui Tuculescu. Cum Tuculescu se indrepta inca din vremea razboiului spre o arta autentic populara, cu viziuni pe linia artei populare, dar prin intermediul picturii contemporane (Van Gogh, atunci) este logic ca tot lui sa-i fi venit ideea de a insufla abstractionismului viziunea populara sau, invers, de a duce mai departe stilizarea si abstractismul viziunii populare in limbajul abstractionismului de azi.
Nu apreciez abstractionismul gol de continut, dar, la stilizarea populara, la Tuculescu si chiar la Mirea, cel din 1957-1958, abstractionismul are o baza de traire, ca si la incomparabilul Brancusi, constituie cu adevarat o "abstragere" a realitatii, o sublimare a ei, ceea ce fereste intr-o masura de primejdia des-umanizarii artei, de formatismul intr-adevar gol de continut si sens. Ceea ce a pezentat atunci Mirea e interesant, dar cam facil si monoton, pe cand Tuculescu, cu vana lui de temperament salbatec si primitiv, cu incapatanarea de egocentric nebun, cu genialitatea lui, in care exista infiltratii paranoice, a creat lucrari care emotioneaza, farmeca, izbesc retina si apoi o deprind cu focul culorilor si cu vibratia exploziva a liniilor, creand forme care spun multe mai ales unui iubitor al stilizarii populare, al viziunilor preistorice si primitive, al trditiei artei noastre culte. El a mers la radacinile poate ultime ale artei populare redandu-le cu limbajul cel mai nou. In aceasta consta genialitatea lui (Ion Mirea nu a avut niciodata mare temperament si a fost mereu indatorat altora. Dupa studiile din Italia, in preajma razboiului, a pictat puternic si lucitor cladiri si peisaje din natura, avand unele asemuiri nu numai cu italienii, dar si cu Petrascu, apoi a incercat o pictura mai realista, apoi stilizarea pe linie populara si cu implicatii abstractioniste, pentru ca, in anii din urma, sa practice pur si simplu pictura abstractionista in felul occidentalilor de duzina, nereusind sa-mi impuna deloc cu recentele sale picturi, pe care le-am vazut la atelierul sau, acum cateva luni. E un artist interesant si el, dar care nu are sorti sa ramana ca o figura insemnata in istoria picturii noastre. Ca abstractionist e banal, merge la lucruri rascunoscute de cateva decenii si il consider un ratacit).
Fragment din Memorii, III, volum in curs de aparitie la Editura Noul Orfeu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
