Profesorii
Scriam in articolul trecut ca Liceul de Arte Plastice Tonitza a fost o nesperata oaza de libertate in "desertul rosu" de dinainte de 1989. Nu eram dusi "in practica" sa descarcam vagoane cu cartofi in Gara Progresu' si nici, pe timp de vara, la "muncile campului".
Este drept ca vara trebuia sa platim totusi tribut regimului: o cantitate din "materialele promotionale" ale "partidului unic" folosite la marile demonstratii "populare" de 23 August erau realizate de noi: pancarte, lozinci si alte "gadget"-uri comuniste. Dar, pe de alta parte, la noi in liceu, portretul acela aflat in fiecare clasa in spatele catedrei, pe perete, deasupra tablei, avea mereu mustati. Sau urechi clapauge ori limba scoasa.
Noi ne puteam permite, de exemplu, sa frecventam bibliotecile straine - engleza, franceza, americana. Desi militienii ne opreau buletinele la intrare - iar la liceu se primeau sesizari "pe linie de UTC" - conducerea liceului ne lua mereu apararea. Nu stiu ce spuneau, cum faceau, dar noi, elevii, nu aveam probleme. Si pentru ca trebuia sa avem "organizatie UTC", sefa acesteia era profesoara de franceza, doamna Parcalaboiu, unul dintre cei mai minunati profesori pe care i-am intalnit vreodata. Cred ca dansa isi asumase acest "rol politic" tocmai pentru a ne putea apara mai bine - sa nu-l lase pe mana vreunei mediocritati agresive ajunse profesor la "scoala de partid". Orele de franceza erau o sarbatoare a culturii franceze. Nu numai gramatica, dar mai ales literatura franceza si, in plus, arta franceza. Auditii, proiectii de filme, albume de arta, discutii libere. Dansa "ne preda" castelele medievale de pe Valea Loirei, de exemplu. De atunci am ramas cu ideea ca trebuie neaparat sa ajung sa vad, mai ales, castelul Azay Le Rideau (foto). Doamna Parcalaboiu era exemplul perfect - un model - de profesor care poate struni elevii prin cultura, distinctie, eleganta, fair-play, fermitate, talent pedagogic si, mai ales respect. Dansa era formata la "scoala culturii franceze" si vorbea franceza aceea impecabila, pariziana, pe care o auzeam noi in filme.
Am avut norocul sa avem la limba engleza un profesor de acelasi calibru, un fel de "sora geamana" a profesoarei de franceza, doamna Tomulescu. Una dintre metodele sale de a ne preda engleza era prin invatarea... versurilor din melodiile unora ca The Beatles, ABBA, Tom Jones sau Engelbert Humperdink.
Majoritatea profesorilor nostri de "cultura generala" - cum se spunea pe atunci - erau asa. Cu totii stiam ca programa scolara comunista nu era adaptata pentru profilul unui liceu artistic si atunci profesorii gaseau solutii pentru a ne invata lucrurile cu adevarat importante. Tin minte ca la filosofie, de exemplu, cand am ajuns la capitolul "Marxism-leninism", profesorul ne-a spus cam asa: "Daca va intereseaza, invatati singuri din carte, pentru voi, daca vi se pare util sa stiti, oricum eu n-o sa va ascult la asa ceva". Il interesa, in schimb, sa stim despre Socrate, Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Radulescu-Motru, Noica si altii din aceeasi "liga". La limba si literatura romana, doamna Vlad, o distinsa profesoara in varsta, sotie de artist plastic, era "de-a noastra", pentru ca impartasea cu noi magia versurilor lui Nichita Stanescu.
Destinul facuse cumva sa adune in Liceul Tonitza mari profesori care probabil s-ar fi plafonat si ratat in alt tip de liceu, unde conceptia de cazarma, politicul, "etica si echitatea socialista", "construirea societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintarea Romaniei spre comunism", rigoarea stiintelor exacte folosita si ca metoda represiva menita sa "uniformizeze si sa inregimenteze" generatiile de "utecisti" tineau loc de pedagogie si cultura.
Sigur ca era imposibil sa nu fi avut si "uscaturi" in oaza noastra din Tonitza. Am avut, dar pentru mine cel putin acestea n-au trecut testul timpului care consacra valori. I-am uitat. N-au reusit sa ne otraveasca sau altereze in vreun fel, pentru ca erau minoritare. Profesorii de arte si majoritatea celor de cultura generala faceau corp comun in apararea existentei acestui liceu, in ciuda tuturor obstacolelor.
Pana si la sport lucrurile stateau altfel. Liceul nostru era unul dintre cele cateva cluburi nationale de... badminton! Domnul profesor Cios, o figura aparte, era maestru antrenor la badminton, iar echipa liceului castiga mereu concursuri nationale, avand niste mici vedete sportive cam in fiecare an de studiu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
