MUZICA SI MUZICHIE/ Celelalte cuvinte

Am vazut filmul Almost Famous al regizorului Cameron Crowe denenumarate ori, dar abia recent mi-am dat seama de ce imi placeatât de mult. Nu e doar muzica - Crowe e un nume care garanteazacalitatea muzicii din filmele sale; nu e doar povestea extrem debine spusa (a primit Oscar pentru scenariu), nu e vorba de actoriicare, fiecare in parte, isi joaca excelent partitura: PhillipSeymour Hoffmann in rolul lui Lester Bangs, un ziarist uncool, darcu un condei sclipitor; Billy Crudup - care il joaca pe liderultrupei Stillwater, Russell Hammond, vedeta rock aratoasa, cinica siegoista, care o impinge la sinucidere pe Kate Hudson - o groupiecare il introduce in anturajul formatiei pe tânarul William Miller(Patrick Fugit), un pusti cuminte si cam tocilar, care descoperarock-ul datorita surorii sale - jucata de Zooey Deschanel -, otânara rebela, care fuge de acasa pentru a se face stewardesa si ascapa de autoritatea mamei sale, severa profesoara de limba englezapersonificata de Francis McDormand. Asadar, nu e vorba de toateacestea - mie filmul imi place din cauza reportofonului cu caretânarul Miller alearga dupa Hammond ca sa-i ia un interviu; unreportofon rudimentar, din acelea care se poarta atârnate cu ocurea pe umar, cu microfonul infipt in vârful unei tije metalicelungi.

Cu un reportofon asemanator alergam in primavara lui 1991 dupaformatia Celelalte Cuvinte. Colaboram pe atunci la emisiunea Radioin Blue Jeans, realizata de Dana Deac. Eram student in anul I laJurnalism si reporter delegat de Radio România Tineret laFestivalul Rock '91, prima manifestare de gen organizata inBucuresti dupa Revolutie. Toata floarea cea vestita a rock-uluiromânesc era acolo. Bonus: prezenta celor de la Phoenix, careconcertau pentru prima data in România dupa 14 ani. Bonusul meupersonal erau insa cei de la Celelalte Cuvinte.

In lumea studenteasca, vestea organizarii unui astfel deeveniment a facut senzatie. Eu, unul, m-am pregatit temeinic: amcumparat un tricou alb si un marker. Toate celebritatile de la Rock'91 aveau sa-mi dea autografe (cu markerul) pe tricoul alb. Laradio, am propus sa fac un material despre Festival, eventual uninterviu cu Celelalte Cuvinte.

Cu câteva zile inainte de inceperea festivalului, pe holurilefacultatii, aflu intâmplator ca unul dintre colegi tocmai plecasesa le ia un interviu Cuvintelor. Cum cu respectivul eram coleg sila RRT, mi-am zis ca ceva nu e in regula: daca facea el interviul,as fi ratat, din punctul meu de vedere, cel mai pretios materialdin coverage-ul pe care voiam sa-l fac Festivalului.

Din clipa aceea n-am mai rationat. Sunt ziarist, dar nu amfost niciodata bun de reporter. Intr-o discutie, pot fi incisiv, nuagresiv; pot fi ironic, dar nu obraznic. Una peste alta, nu suntgenul care, dat afara pe usa, intra pe fereastra. Insa in ziuaaceea comportamentul meu a fost total atipic. M-am dus val-vârtejin camera (caminul in care locuiam era exact vizavi de facultate),am luat reportofonul acela identic cu al tânarului Miller, am saritintr-un autobuz si am coborât la Universitate. Baietii erau cazatila Hotelul Union - dar n-as putea spune de unde aflasem asta. M-amdus foarte infipt la receptie si am intrebat de Calin Pop, solistulvocal si liderul trupei. Am spus ca sunt reporter, insa nu aveamnici un act cu care sa pot dovedi asta. Probabil insa careportofonul era o dovada suficienta, caci receptionerul mi-a datnumarul camerei fara sa-mi puna alte intrebari. N-am mai cautatliftul, am urcat pe scari pâna la etajul 4; nu mi-am pus nici oclipa problema ca deranjez, ca nu se face sa vii neanuntat la usaomului, fie ea si usa unei camere de hotel; nu aveam o intâlnireprogramata, nu sunasem inainte, nu intrebasem daca vor sa facemacel interviu sau nu. Ca sa nu mai zic ca nu-i cunosteam pe baietidecât dupa cântecele lor si dupa pozele de pe discuri. Nu-i vazusemniciodata in carne si oase, nici macar mai de la distanta, la vreunconcert. Insa in ziua aceea nu m-am gândit la toate aceste lucruri.Nu am facut asta nici cât am mers cu autobuzul si nici mai apoi, inscurtul ragaz cât am urcat scarile, când as fi avut timp sacântaresc un pic ceea ce fac: uitasem complet de politete, bunacuviinta, maniere. Eram un ziarist si atât. Aveam 20 de ani si totce-mi doream era sa fac interviul cu o formatie pe care o admiram.Voiam acel interviu pentru mine mai mult decât pentru cei careaveau sa-l asculte la radio. Si mai voiam sa fiu primul sisingurul. Stiam atâtea despre ei, aveam atâtea lucruri sa-i intreb,incât interviul nu putea fi decât unul foarte reusit. Pentru mine,ei erau Stillwater.

*

Prima intâlnire cu Celelalte Cuvinte - nu cu trupa in carne sioase, cu muzica ei - s-a petrecut pe munte. Eram in clasa a IX-acând, impreuna cu patru amici, am decis sa urcam pentru prima datape Ceahlau. Mama nu a fost deloc incântata auzind ca vrem sa plecamde capul nostru si sa stam câteva zile pe munte cu cortul, mai alesca nici unul dintre noi nu mai urcase Ceahlaul inainte. Cu o searainainte de plecare, imi pregateam bagajele si ma certam cu mamacare, fiindca n-a putut sa ma convinga sa renunt cu totul laascensiune, mi-a interzis categoric sa iau cu mine termosul sicasetofonul. Ne-am dus la culcare suparati si fara ca eu sa fiprimit permisiunea sa plec.

A doua zi dimineata, m-am trezit la 4.00. Am preparat unexcelent lapte cu cacao si l-am pus frumos in termosul de 2 kg,care atârna destul de greu in bagajul meu. Nu aveam rucsac, imiinghesuisem lucrurile intr-o geanta de voiaj care ma insotise pânaatunci in cantonamentele in care mersesem cu echipa de baschet. Cugeanta pe umar si cu casetofonul atârnat de gât, am iesit pepoarta. Când sa inchid poarta, am facut o miscare care probabil atensionat cureaua gentii, care s-a rupt. Geanta s-a izbit de pamântcu un zgomot infundat condimentat cu un suav clinchet de cioburi.Se sparsese, evident, termosul - de fapt, recipientul de sticlatermoizolanta din interior, ca exteriorul era din aluminiu. M-amintors in casa, am scos termosul si l-am pus in mijlocul mesei dinbucatarie. Apoi am facut un nod la cureaua gentii, am aruncat-o peumar si am zbughit-o spre gara. Nu sunt superstitios si nu m-amgândit ca intorsul din drum imi poate aduce ghinion, dupa cum num-am gândit nici ca geanta rupta si termosul spart ar putea fi unsemn rau, eventual un semn ca poate n-ar trebui sa plec, ca poatemama are dreptate, ca instinctul ii spunea ca ceva nu e in regula.Si, bineinteles, am refuzat sa ma gândesc la reactia mamei când aintrat dimineata, in bucatarie si a vazut termosul pe masa. Initialtrebuie ca a rasuflat usurata: "Macar cu termosul m-a ascultat sinu l-a luat." Apoi, când sa-l puna la locul lui in camara, a auzit,probabil, cioburile dinauntru. Furia care a cuprins-o trebuie ca arfi putut alimenta cu energie un uragan care sa se produca inRomânia inainte ca simptomele incalzirii globale sa se fi facutsimtite.

Uraganul, stim cu totii, nu s-a produs. Insa mama cred ca s-atransformat in omul care aduce ploaia. Dupa o zi superba, in careescaladasem muntele in panaloni scurti si tricou, dupa o seara incare ne-am delectat cu un gratar excelent, pe la miezul noptii amsimtit o picatura cazându-mi pe frunte. Nu adormisem afara, dupacheful din ajun, eram in cort. Dar cortul nu era impermeabil, iarnoi nu avuseseram prevederea sa luam cu noi o folie de plastic cucare sa-l acoperim. Dimineata, totul era ud. Hainele, mâncarea,cortul. Am aruncat o parte din alimente (culmea, in special celeneperisabile - cartofi, conserve - , dar care erau mai greu decarat), am stors cortul si am decis sa plecam acasa.

Ploaia a continuat in prima parte a zilei, insa spredupa-amiaza norii s-au retras brusc si a iesit soarele. Subit, amrealizat frumusetea locului unde ne aflam. De printre nori se vedeavârful Toaca, de lânga care plecaseram dimineata fara sa-l putemadmira din cauza cetii. Totul in jur era verde, iar razele soareluise strecurau printre ramurile copacilor creând un joc spectaculosde lumini si umbre. Am decis tacit ca ar fi o prostie sa neintoarcem acasa, asa ca am poposit la cabana Fântânele. Ne-am puslucrurile la uscat, dupa care am iesit in curte si ne-am asezat lao masa din bârne. Am inceput sa jucam carti si sa ascultam muzica.Dupa ce la urcare ii cam stresasem pe baieti cu diverse selectiidisco, am acceptat ca ar fi cazul sa ascultam si altceva. Dinoferta faceau parte Van Halen, AC/DC, Pink Floyd, Jean Michel Jarresi Celelalte Cuvinte.

Cuvintele au fost surpriza reala a acelei excursii. Eramfascinat. In primul rând, era vocea lui Calin Pop: neobisnuit dedelicata, aproape fragila pentru o trupa care cânta rock progresiv(si care a cochetat si cu heavy metalul pret de doua albume). Apoi,era muzica in sine, care nu semana cu nimic din ce ascultasem pânaatunci in rock-ul românesc: nu era nici Compact, nici Holograf,nici Iris. Pasaje de veritabila virtuozitate instrumentala,melodie, versuri uneori simple, dar foarte expresive, alteori cevamai elaborate si, eventual, recitate de Florian Pittis. Cireasa depe tort era numele trupei, care se lipea de minune pe stilulmuzical practicat, spunând simplu si direct ca baietii acestia suntaltfel.

Am mai ramas trei zile la cabana. La coborâre, caseta cuCelelalte Cuvinte a rulat pâna s-au terminat bateriilecasetofonului; pâna când, practic, aparatul s-a transformat,dintr-o sursa de zgomot, in depozitarul tacerii, in mormântultemporar al Cuvintelor. Stiu, regulile nescrise de conduita montanadezaproba ascultarea muzicii in natura - si sunt de acord cu ele,dar cred ca Celelalte Cuvinte pot fi o unica si sublima exceptie."Iarba prin par/ Pe obrajii ei/ Si pe ochii caprui ce plângeau lazei", zice un cântec de-al lor, cântec care, sunt convins, aredarul de a potenta frumusetea oricarei excursii montane. Iar azi ilputeti asculta civilizat si fara sa deranjati pe nimeni la casti -la castile telefonului mobil, ale iPod-ului sau ale demodatuluiwalkman.

*

Am facut interviul cu Celelate Cuvinte. Când am batut la usa,mi-a deschis chiar Calin. Nu stiu daca i-a facut placere sa setrezeasca la usa cu un reporter. Dar n-a avut nicio ezitare când aauzit de interviu. I-a chemat repede si pe ceilalti - LeontinIovan, Marcel Breazu, Tiberiu Pop, Ovidiu Rosu. Am pornitreportofonul. Am vorbit câte-n luna si-n stele. Muzica lor,colaborarea cu Pittis, vocea lui Calin, schimbarile de componentasi multe-multe alte lucruri pe care nu mi le mai aduc aminte. Intotal, o discutie consistenta de peste 30 de minute.

Vestea proasta am primit-o când am dus caseta cu interviul inradio: cei de la departamentul tehnic mi-au spus ca inregistrareanu avea calitatea necesara pentru a fi redata pe post. Se puteauextrage câteva pasaje, care procesate (asa cum puteau fi procesatela acel moment), ar fi putut folosite. Ce ma asteptam, mi-au zis,de la reportofonul pe care il aveam? De ce acceptasem sa-lfolosesc? Nu stiam ca pentru casetele care se dau pe post sefolosesc reportofoane noi, moderne? Nu stiam.