La 26 mai 2000, la Târgul de Carte Bookarest, care se desfăşura pe atunci la Teatrul Naţional, s-a lansat „Ziarul de duminică”.
În aproape 14 ani a publicat sute şi sute de interviuri şi confesiuni cu cei mai importanţi oameni de cultură ai ţării, au semnat în acest ziar condeiele cele mai bune ale ţării. Ar merita, după paisprezece ani, să scriu despre apariţia acestui ziar, am mai făcut-o într-un interviu acordat prietenului şi poetului Mihail Gălăţanu, la începutul acestui an.
Am orgoliul să spun că „Ziarul de duminică” e creaţia mea, de la A la Z, eu l-am inventat, Dana Frăţilă, de multă vreme plecată în Noua Zeelandă, mi-a înţeles gândurile şi i-a dat forma grafică – şi aşa a rămas, neschimbat, din mai 2000. Sunt mândru de „Ziarul de duminică”.
Istoria lui e şi ea formidabilă. Ideea apăruse la începutul anului 1999, îi aparţinea, fireşte, lui Adrian Sârbu, care uimea pe toată lumea cu dorinţa sa de înnoire, nu numai în televiziune. Oricum, în primăvara anului 1999 am început să strâng echipa, cu care să gândim sumare, format şi toate celelalte, în timp ce Data Media făcea studiile de impact şi cercetare a pieţei. „Ziarul de duminică” era conceput ca un fel de „Sunday Times” românesc, un săptămânal enorm de 64 de pagini, format mare, alcătuit din opt fascicule pe domenii de interes. Un asemenea săptămânal trebuia să fie o sinteză a tuturor celorlalte săptămânale şi publicaţii, să cuprindă: viaţă politică internă, viaţa politică externă, viaţă culturală, afaceri sau economie, istorie, fragmente incitante din cărţile interesante pe cale de apariţie, documente revelatoare, ceva sport, distracţii, modă şi hobbyuri; pus în vânzare vineri după-amiază sau cel mai târziu sâmbătă dimineaţa, el ar fi asigurat lectura de sfârşit de săptămână a întregii familii, fiecare membru al ei găsind ceva care să-l atragă şi să-l determine să-l cumpere, poate chiar să păstreze, să arhiveze fascicole; în condiţiile economice dificile din acel an, cei care n-aveau bani să-şi cumpere zilnic mai multe ziare sau să-şi cumpere ziare zilnic, puteau avea acest săptămânal - în care să găsească întrega informaţie politico-socială internă şi externă dintr-o săptămână. Publicaţia trebuia să copleşească cititorul şi concurenţa prin abundenţa de material din toate domeniile, informaţii exacte şi multe, bine scrise. Limbajul trebuia să fie simplu, sobru, concis. Cred că cel mai important element de atracţie era existenţa mai multor fascicule, care permiteau membrilor familiei să-şi aleagă fiecare suplimentul pe care voia să-l citească, altfel spus, să nu aştepte până când unul dintre ei termina de citit întreaga revistă.
Era limpede că un asemenea ziar nu exista şi nu existase în România. Era „un altfel de ziar”. Echipa era mare, dar nu uriaşă, pentru că reuşisem să adun pentru fiecare fascicol oameni foarte pricepuţi pe domeniul respectiv, practic erau şapte sau opt mini-redacţii în paralel. Reuşisem să aduc lângă mine condeie extraordinare, care au continuat după aceea să bucure cititorii la publicaţiile la care s-au răspândit. Pe lângă cei din Bucureşti, stabilisem o reţea de corespondenţi în ţară. Nu dau, deocamdată, nume. Îl convinsesem şi pe Nicolae Manolescu să mi se alăture în conducerea acestui gigant şi a făcut-o cu bucurie.
La sfârşitul lunii august am hotărât să tipărim un număr de probă, în septembrie a fost o activitate febrilă de pregătire, în octombrie numărul 0 a fost tipărit – un ziar cu o machetă fixă, în aşa fel să ştii că la pagina cutare, în colţul cutare, vei găsi anume rubrică cu anume subiect, fiecare pagină cu multe fotografii etc. Şi am aflat cu toţi cât de îngrozitor de dificilă era construirea unui asemenea ziar şi cât de costisitor era. Dar n-am abandonat. Proiectul enorm a fost doar suspendat şi în aşteptarea unor vremuri mai bune din punct de vedere financiar, am hotărât să plecăm la drum cu un singur fascicol, cel care ar fi stârnit cele mai mai surprize – cel cultural. Adică fasciculul cultural să devină suplimentul cultural al „Ziarului financiar”, o apropiere aparent ciudată, dar foarte firească între oamenii de afaceri şi oamenii de cultură. Au urmat alte luni de reaşezare, încheiate cu apariţia, la 26 mai 2000, a „Ziarului de duminică”.
„Ziarul de duminică” a devenit un brand. Rămâne un brand şi după ce, din ianuarie 2009, apare numai online.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
