"Atât timp cât se aude muzica, trebuie să te ridici şi să dansezi…"
Londra, o săptămână înainte de Crăciun, 2007
Şapte zile, şapte personaje: un manager de fonduri speculative aflat în căutarea celei mai răsunătoare tranzacţii a vieţii sale, un jucător de fotbal profesionist recent sosit din Polonia, un tânăr avocat cu prea puţine cazuri şi prea mult timp pentru speculaţii teoretice, un student absorbit de teoriile islamiste, un autor de recenzii literare, un elev dependent de canabis şi de reality TV, şi un conductor de metrou - o tânără al cărei traseu uneşte toate aceste vieţi şi multe altele într-un circuit zilnic.
Cu un stil îndrăzneţ, romanul împleteşte iţele şi tiparele complexe ale vieţii urbane în lumea de astăzi. Lăcomia, efectele dezumanizante ale erei electronice şi fragmentarea socială sunt doar câteva dintre temele abordate cu un umor fin, dar acid. Adevărul stă scris în faţa lor cu litere de-o şchioapă, şi totuşi personajele refuză să-l vadă, continuând să-şi joace rolurile mai departe, ca şi când ziua de mâine ar fi doar un vis.
Scriitorul britanic Sebastian Faulks aduce sub lupă nu doar autoamăgirile eroilor săi superrealizaţi din punct de vedere economic, ci şi speranţele şi eşecurile lor. Pe măsură ce romanul înaintează spre un final dramatic, ei sunt forţaţi, unul câte unul, să se confrunte cu adevărata natură a lumii în care trăiesc.
"Secolul al nouăsprezecelea ne-a dat Bâlciul deşertăciunilor al lui Thackeray şi Prietenul nostru comun al lui Dickens... Secolul douăzeci şi unu ne oferă romanul lui Sebastian Faulks, O săptămână în decembrie." - The Sunday Times
*
Duminică, 16 decembrie
Ora cinci şi un frig teribil. Compactoarele şi ciocanele pneumatice bubuiau în buruienişul de lângă West Cross Route, în Shepherd's Bush. Cu numai zece luni înainte de programata inaugurare a celui mai mare centru comercial urban din Europa, pe locul acela acoperit de nisip nu se vedeau decât nişte grinzi şi nişte traverse scheletice sub macaralele roşii, deşi pe partea estică fusese ridicată deja faţada de culoarea mentei. Aici nu avea să fie un mall cu băncuţe şi copaci, ci o aglomerare comercială în centrul oraşului, în care lucrători imigranţi urmau a fi plătiţi cu capital străin pentru a stoarce profit peste profit de la fiecare londonez dotat cu un card de credit. Concomitent, la noul ei stadion "Emirates", numit aşa după o companie aeriană arabă, echipa Arsenal din nordul Londrei juca în lumina reflectoarelor cu Chelsea din vest, în vreme ce portarii - unul ceh şi celălalt spaniol - săreau în sus şi-n jos şi se băteau pe spate şi pe piept pentru a se încălzi. La Upton Park, în apropiere, suporterii părăseau stadionul după o înfrângere acasă, iar la numai câteva străzi distanţă de Boleyn Ground, cu amestecul său de sentimentalism şi de nemulţumire tipic pentru East End, o femeie solitară se ruga la mormântului unui bunic - venit din Lituania cu vreo optzeci de ani în urmă - în cimitirul supraaglomerat al sinagogii East Ham. Ceva mai sus, în Victoria Park, ultimii plimbători de câini îşi trăgeau corciturile înapoi, spre apartamentele din Hackney şi din Bow, din blocurile înalte punctate de antene de satelit ca nişte urechi ciulite către lumea de afară, în speranţa unor bârfe sau a evadării, în timp ce într-un taxi care rula pe Dalston Road înapoi la garaj, termometrul de la bord arăta minus două grade.
În micul său apartament din Chelsea, Gabriel Northwood, avocat pledant de vreo treizeci şi cinci de ani, citea Coranul şi tremura. Practica dreptul civil - atunci când practica ceva; asta însemna că nu era implicat în "condamnarea infractorilor", ci îi reprezenta pe oamenii angajaţi în litigii care aveau să le aducă reclamanţilor compensaţii financiare, în cazul în care câştigau. Mult timp, din motive pe care nu le putea înţelege cu nici un chip, Gabriel nu primise nici un fel de instrucţiuni de la avocaţii consultanţi - acea ramură a profesiei juridice de care depindea el în activitatea sa. La un moment dat însă, îi căzuse în poală un caz - ceva în legătură cu un bărbat care se aruncase în faţa metroului. Cazul viza măsura în care transportatorul putea fi considerat răspunzător fiindcă nu adoptase măsuri de siguranţă corespunzătoare. Aproape imediat îi parvenise un al doilea caz: o instituţie de învăţământ locală dată în judecată de părinţii unei eleve musulmane din Leicester, fiindcă nu i se permisese să vină la şcoală în portul tradiţional. Cum nu avea cine ştie ce alte preparative de făcut, Gabriel se gândise că ar fi bine să încerce să înţeleagă câte ceva din credinţa religioasă cu care avea să se confrunte; şi apoi, îşi spusese el, orice persoană educată ar trebui să citească în ziua de azi Coranul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
