Ati facut deja o confesiune tulburatoare, vorbind despre ispita sinuciderii. Cand v-ati gandit prima oara la acest tip de "iesire din scena", ferm condamnata de doctrina crestina? Cred ca inainte de a fi o problema filosofica, dezbatuta si asumata de existentialisti, ea a fost pentru dumneavoastra un impuls propriu, o forma suprema de recul in fata unei agresiuni insuportabile. Cum vedeti, cum concepeti sinuciderea? Ca pe un eroism sau ca pe o lasitate? Si care sunt "firele de iarba" care v-au ajutat sa nu cadeti in acest gol?
1 decembrie (2005)
S-a apropiat iarna. Inca n-a nins, dar, daca ma uit pe fereastra, vad ca otetarii din curtea vecina au frunzele zdrentuite si vestede. Probabil, foarte curand voi avea prilejul sa regret ca am injurat temperaturile infernale din vara trecuta. Stiti, banuiesc, ca bolnavilor de inima li se recomanda sa se fereasca de frig. Va fi mai dificil, asadar, sa ies din casa pentru a-mi face plimbarile obisnuite si voi duce dorul mirosului de gunoaie dospite de soare care infecteaza, vara, aerul Bucurestiului. Ma tem ca nici zapada casta, inca nemurdarita, pe care o voi descoperi intr-o dimineata ridicand jaluzelele, rezultata (asa mi-o amintesc) dintr-o insomnie a ingerilor, nu va reusi sa-mi dea o perspectiva mai optimista asupra urmatoarelor luni. Vrand-nevrand, voi fi obligat sa invat de la moliile care-si fac numerele de balet prin fata mea, cand se plictisesc sa stea prin ascunzatori, ceea ce n-am invatat de la stoici. Putina detasare. (...)
4 decembrie
Din pacate, modestia impusa de batranete m-a surprins cu garda coborata. Pe la 73 de ani, inca mai alergam dupa troleibuze, sa le prind. Si n-as fi banuit ca, intr-o zi, voi avea relatii aproape tandre cu moliile care m-au urmarit prin toate camerele unde am locuit in Bucuresti (probabil, fac parte din destinul meu). Apoi, brusc, mi-am dat seama ca pot lasa o scrisoare nedeschisa, pe birou, zile intregi. Exista articole scrise despre mine pe care nu le-am citit pana la capat. O doamna de la Iasi, care asigura, din cate am inteles, orientarea artistica a Editurii Polirom, si-a ales ca teza de doctorat "opera" mea. Prin primavara, mi-a trimis o copie. Ma credeti ca nici acum n-am citit-o? Imi e o rusine imensa de mojicia de care am dat dovada, netrimitandu-i cateva randuri, macar, prin care sa-i multumesc. Dar jena nu ma face mai "civilizat".
V-am dat acest exemplu numai ca sa vedeti cat de grava e deteriorarea vanitatilor mele. Si va rog sa nu ma suspectati de masochism. Altadata, cel mai mic succes ma exalta, imi hranea orgoliul, imi consolida increderea in literatura si in ceea ce faceam. Acum, modestia ameninta sa strice totul. Ma constrange sa vad ca si vanitatile se uzeaza. De aici si pana la gandul ca esti un "om terminat" nu mai e decat un pas. Dovada ca-mi apar din ce in ce mai rau iluziile. Intr-o zi, ma gandeam ca toate bibliotecile de filosofie sunt, de fapt, inutile. Unicul adevar sigur a fost spus de Eclesiast in fraza despre desertaciune.
Nu ma simt deloc bine folosind acest ton "sumbru", intrucat stiu ce impresie proasta face pesimismul in Romania, dar am vrut sa fiu cat mai limpede. Cum sa intelegeti dumneavoastra ceea ce poate fi inteles numai la capatul drumului sau in preajma lui? Eu am priceput ca imbatranesc abia cand am descoperit ca nu ma mai interesau hainele elegante. Altadata, cum vedeam o cravata frumoasa, sufeream daca n-aveam bani s-o cumpar. Azi, trec pe strada fara sa ma mai uit la vitrine. Un foarte in voga filosof francez facea mai devreme la televizor (la TV5) teoria timpului. Sustinea ca nu exista decat prezent. Timpul de-acum cinci minute nu mai e viu, iar timpul care va veni peste cinci minute nu stim cum va arata. Ce prostii pot spune, uneori, filosofii! Eu sunt in clipa aceasta ca Napoleon dupa Waterloo. Nu mai am nici o batalie de dat decat cu frica de moarte. Prezentul meu? Merg, din cand in cand, la cate o televiziune. Tot mai rar. Nu prea ma mai atrage spatiul public. Scriu articole de ziar deoarece imi e teama sa renunt. Si lucrez la Calomnii mitologice. In rest, prin ce seamana "prezentul" meu cu al altora? In "prezentul" meu e mai mult "trecut" decat prezent. Pe cand in al dumneavoastra e (cum e normal sa fie) mai mult viitor. Dar cu asta n-am epuizat dubiile de care v-am vorbit. (...)
9 decembrie
Dupa o noapte alba, pe care n-am putut-o invinge nici cu trei somnifere, cred ca nu mai pot amana lamuririle pe care mi le cereti in chestiunea sinuciderii. Azi, si vremea e potrivita. Cerul e opac, muced, iar otetarii arata ca bietii caini, rebegiti si uzi, care umbla prin baltile murdare de pe strada mea. Singura dificultate e una elementara. Cum sa va explic ceea ce nu-mi pot explica nici mie?
Aveam doar saisprezece ani cand mi-am propus sa scriu "o istorie a sinuciderilor". Nici mai mult, nici mai putin. Am adunat intr-un caiet mare, cu coperti negre (ce ironie!) nenumarate detalii din relatarile unor sinucideri celebre: cum si-a chemat Petroniu prietenii la un ospat si, in mijlocul ospatului, si-a taiat venele, rugandu-si invitatii sa nu intrerupa petrecerea; cum i-a zis Van Gogh fratelui sau Theo, venit in graba de la Paris: "Nu plange, am facut-o spre binele tuturor"; sau cum s-a sinucis Stefan Zweig, in 1942, chiar in vreme ce ma "documentam". Ce poate lamuri, oare, interesul unui baiat sanatos, venit de la tara, pentru taine morbide pe care nu sunt in stare sa le dezleg nici azi? Tot ce-mi aduc aminte e ca ma luam in serios. Nu m-am simtit nici o clipa ridicol in "investigatiile" mele. (...)
10 decembrie
Bine zicea Esop. Adevarul nu e niciodata pur si aproape niciodata simplu. Ideea mea despre moarte e una goala, fara nici o promisiune. Nu ma pot agata in ea de nimic. Ceea ce m-a blocat de cate ori m-am temut ca ar putea exista un "maine" cand viata n-ar mai fi decat o umilinta continua, fara nici o scapare, a fost gandul ca, o data pasul facut, nu ai cum sa-l regreti. Moartea nu e "un sfarsit". E "sfarsitul". N-am, probabil, deschideri metafizice, nu pot depasi convingerea ca unica "imparatie" e aici, oricat ar fi ea de mizerabila.
Cum locuiesc singur, nu stiu ce ma poate astepta. Am momente cand, din pricina accidentului cerebral, trebuie sa fac eforturi pentru a pronunta bine cuvintele. Nici cu inima nu stau prea stralucit de vreme ce am dificultati de respiratie cand merg mai repede. Mai nou, vechile mele avarii de la coloana s-au agravat. Din cauza lor si a spondilozei indeosebi, am dureri de cap continue si trebuie sa ma indop cu pastile de Saridon. Cine se uita in sertarele mele da peste o intreaga farmacie. Dar dragostea de viata e un sentiment parsiv! In fiecare dimineata, cand vad cerul limpezindu-se, redescopar senzatia sacrului, desi v-am marturisit ca nu sunt un om religios.
Credeti, cumva, ca "a iubi prea mult viata" si "sinuciderea" nu sunt compatibile? Eu as zice ca aproape se presupun. Probabil, in obsesia mea joaca un rol si oboseala sufleteasca. In ce priveste scrupulele legate de faptul ca sunt crestin, ele sunt ultima mea grija. Daca Dumnezeu exista, imi intelege motivele si stie ca n-as face-o decat intr-o situatie disperata, in care n-as mai avea alta cale. Daca nu exista, de ce sa ma tem? Nu cred nici ca, in afara de fiul meu si de alte cateva persoane, as produce suferinta prin disparitia mea. Stiu ca "viii sunt cu viii, iar mortii sunt cu mortii". N-am nici prieteni pe care i-as lasa nedumeriti. Prietenii mei, putini, au murit. Azi, am cativa amici. Si ei putini. Vedeti ca nu exagerez vorbind de esecuri? Voi fi uitat usor, dupa un "Dumnezeu sa-l ierte!". Dar, la urma urmei, nu e stupid sa avem vanitati inclusiv legate de moarte?
Fragmente din volumul in pregatire Convorbiri cu Octavian Paler
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
