Nimeni nu a tresărit. Printre atâţia alţi "diverşi", unii mici,alţii mai mari, vorba poetului, cu talente care de care mai bizare,apariţia sa a trecut lesne neobservată. Catalogat la bizareriialături de omul care mănâncă lame de ras, omul care cântă la burtăsau puzderia de iluzionişti, un angrenaj din care să scoţi muzicăstelară ce mai conta! Tuburi şi un fierăstrău şi sunete care,desigur, aduceau a ceva din altă lume. Probabil că pentru cei maimulţi din sală momentul a fost ceva amuzant. Probabil însă cădintre milioanele de telespectatori de la "Românii au talent" uniisă fi simţit aceeaşi enormă tristeţe pe care am încercat-o eu.
Sunt convins că vor mai fi existând oameni care să îşi aducăaminte de fermecătorul "om-orchestră' care era prin anii '80Benedict Popescu, Ben Popescu după cum îşi zicea sau cum îl ştiamnoi. Cu muzicuţă, cu frunză, cu fluier, cu tobe şi alămuri, BenPopescu oferea la "Serbările Scânteii tineretului" (dar şi lacenaclul "Flacăra" din câte îmi mai aduc aminte) un recital devirtuoz, cu o voce încântătoare, cântând din toate, uneori înacelaşi timp la două-trei, un folk altcum decât se făcea atunci.Îşi compunea singur, îşi făcea orchestraţia singur. Apărea pe scenăîncărcat de toate instrumentele sale ca un pom de Crăciun şi pentrucâteva zeci de minute sala se scufunda într-o tăcere respectuoasăşi melancolică, spre a vui de aplauze la sfârşitulminirecitalului.
Îmi pare rău că nu am păstrat niciun exemplar din "Scânteiatinereului" în care am scris despre "Serbările Scânteiitineretului", îmi pare rău că pe vremea aceea nu erau computerecare să păstreze în memoria lor textele şi fotografiile de laspectacol. Mă bazez pe memoria mea - afectivă - şi vă cer să măcredeţi pe cuvânt că Ben Popescu era un artist, că despre el sevorbea în aceiaşi termeni elogioşi ca despre orice folkist din aceavreme.
Aşa cum s-a prezentat pe scena unui spectacol în care şiridicolul face parte din el, pensionarul Benedict Popescu, căzutdin altă lume, speriat de sală şi de juriu, îndatoritor pentru a nusupăra (iar eu spun îndatoritor spre a nu spune dur, cinic "umil"),plecând trist şi cu corpul încovoiat nu numai de ani la aflareaverdictului - care însemna "nu, nu aveţi talent" -, BenedictPopescu mi-a oferit cele mai triste momente ale vieţii mele dinultima perioadă. Ce să se fi întâmplat de când nu ne-am mai văzut,ce instrumente s-au sfărâmat pentru ca un artist care a cunoscutmomentele frumoase ale succesului să se arate pe scenă ca unul careaflat la pensie cântă la fierăstrău?
Să se fi înşelat atâta lume cu privire la calităţile sale atuncila tinereţe? Nu cred. Pe aceeaşi scenă pe care cânta Ben Popescuapăreau mereu doi copii timizi şi frumoşi: unul cu vioara, altul lapian. Copilul de la vioară se numea Alexandru Tomescu. Nu eram noicei mai pricepuţi descoperitori de talente la muzică clasică, darsunetul viorii sale ne obliga să spunem în culise: "Copilul ăsta osă ajungă mare, mare de tot!" Mare este acum cel pe care-lcunoaşteţi ca violonistul Alexandru Tomescu.
Ar fi avut cineva curajul să spună că peste ani Ben Popescu vafi un pensionar oarecare, bizar, care va vrea să impresioneze unjuriu şi un public tăind cu fierestrăul timpul în două jumătăţiatât de inegale?
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat alFacultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureatal Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de prozăi-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti,Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLERpentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica"Reportaj", în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
