Cumfuncţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pecititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul defaţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personajeangajate într-o lungă discuţie în paginile lui suntimaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunemdomnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate),este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, înstilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune subsemnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebireînsă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţăreală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitorde literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examinezeşi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn sedeosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explicape înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îlreprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorulcuvintelor, emoţia estetică.
- Un cunoscut de-al meu, critic literar, are o rubrică de"poşta redacţiei" la o publicaţie pentru tineret şi îmi povesteştecă primeşte, în fiecare lună, aproximativ o mie de scrisori cuîncercări literare. Unii tineri îi trimit nu numai texte, ci şiflori presate, panglici roşii, fotografii, desene şi chiar câte oşuviţă de păr ca amintire. De fapt, nu ca amintire, ci ca mijloc dea-i atrage atenţia. Toţi vor să se facă remarcaţi. Parcă ar fi oimensă mulţime de oameni care, la trecerea unui avion, ar striga,ar face semne, ar sări în sus numai şi numai pentru a fi văzuţi depilot. Ca să nu mai vorbesc despre textele propriu-zise, careclocotesc de dorinţa afirmării. Povestirile au subiectesenzaţionale sau, dimpotrivă, înregistrează întâmplări voitanodine, poemele sunt scrise într-un limbaj excentric, agresiv,eseurile tratează probleme insolubile, dintr-o perspectivăparadoxală. Îmi este foarte clar că asemenea autori cum sunt ceidescrişi de cunoscutul meu, criticul literar, nu sunt animaţiexclusiv de dorinţa de a face "imitaţie inventivă" şi de a provoca"încântarea" cititorilor printr-un spectacol al "ingeniozităţii"etc. Ei nu vor să-i delecteze pe cei din jur, punându-se în slujbalor cu devotament, ci să acapareze atenţia publicului, devenindpersonaje de prim-plan. În această situaţie nu se poate spune căîncalcă regula jocului, regulă a cărei nesocotire o consideri ocrimă atunci când o săvârşeşte cititorul?
- Nu o consider o crimă, ci o situare pe poziţie nefavorabilă,din care pierde mai ales cel în cauză, pentru că nu se poate bucuradin plin de frumuseţea artei. Este ca şi cum într-o sală despectacole ai sta cu spatele la scenă şi ai urmări ce se întâmplăla uşa de la intrare.
Cât priveşte exemplul cu autorii care nu scriu dintr-o intenţiepur artistică, trebuie să-ţi fac cunoscută o situaţie care o să temire, aşa cum m-a mirat şi pe mine când am descoperit-o: aproapenici un artist nu produce artă dintr-o intenţie pur artistică.
Tind să cred chiar că - deocamdată sau în general - fiinţeleomeneşti nu se nasc cu necesitatea de a face artă. Talentuleste o posibilitate, nu şi un imperativ, aşa cum îl prezintă totfelul de teorii romantice care vorbesc de "vocaţie", "menire","predestinare". Poţi fi înzestrat de la naştere cu o dexteritatespecifică (de pildă cu simţ muzical, sau elocvenţă, sauexpresivitate de mim), dar nu şi cu o dorinţă specifică de arealiza reprezentări ale realităţii. Organismul uman a fostprevăzut cu energia necesară pentru a căuta hrană, pentru aconstrui adăposturi, pentru a constitui cupluri şi a se reproduce,pentru a cerceta necunoscutul şi aşa mai departe. În schimb, nudispune de energia necesară pentru a se lansa din senin într-oactivitate artistică de anvergură. Un asemenea scop nu îlmobilizează.
- Şi totuşi, în istoria culturii, există atâtea exemple deoameni care s-au "mobilizat", consacrându-şi întreaga viaţă, cufervoare, până la uitare de sine, creaţiei artistice.
- Este adevărat, dar aproape întotdeauna cu alt scop.Celebrul poem Infernul al lui Dante a fost scris din dorinţaarzătoare a autorului de a-şi pune la stâlpul infamiei adversariipolitici. Această dorinţă a găsit drept mijloc de satisfacere unmare talent de pamfletar, existent până atunci în stare latentă.Dacă verbul n-ar avea o tentă peiorativă, s-ar putea spune că arta"parazitează" pe elanuri de altă natură. Artistul are de obicei unmobil neartistic pentru realizarea căruia recurge la mijloaceartistice şi astfel talentul găseşte prilejul de a semanifesta. Este - ce oroare! vor exclama puritanii - un fenomenanalog cu apariţia unui penaj superb colorat la păsări în perioadaîmperecherii, când masculii şi femelele trebuie să se repereze şisă se atragă reciproc.
- Ce oroare!
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator,dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou"Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fostrăsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei).Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-aadus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune,"Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex.Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Ceaelectronică este alex2108145@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
