Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentaţie, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieşire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel şi ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?“.
„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărţile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.
Ortodoxia a avut, are şi va avea mereu întrebări şi răspunsuri. Ispitiri duhovniceşti…
*
* *
Am trecut (Paştile sunt, să ne amintim, o trecere) din triod în penticostar. Dar ce este penticostarul?
Dicţionarele de uz general ale limbii române, începând cu interbelicele Şăineanu şi Scriban şi terminând cu postbelicul DEX, realizat de Institutul de Lingvistică al Academiei, oferă definiţii greşite sau/şi incomplete ale penticostarului. Astfel, Şăineanu şi Scriban limitează sensul cuvântului la cartea de cult, al cărei conţinut este restrâns la slujbele „de la Paşti până la Rusalii“. Prima ediţie a DEX-ului, din 1975, face aceeaşi greşeală: vorbeşte doar despre cartea de cult, dar precizează corect perioada anului bisericesc în care este folosită aceasta: între Paşti şi prima duminică de după Rusalii. Ultima ediţie a DEX, cea din 2009 („revăzută şi adăugită“), greşeşte nu o dată, ca în 1975, ci de două ori, continuând să definească doar cartea de cult, al cărei conţinut l-ar constitui „rânduiala slujbelor pe cele 50 de zile dintre Paşti şi Rusalii“. Putem spune că, în cazul acestui cuvânt cel puţin, revizuirea mai bine nu ar fi avut loc, pentru că a stricat în anii postrevoluţionari ceea ce era bine făcut sub comunişti, şi că necesara adăugire, a sensului prim al cuvântului penticostar, acela de „perioadă a anului bisericesc, situată între Triod şi Octoih“, nu s-a făcut. Dacă Biserica Ortodoxă Română ar fi fost un ONG zgomotos care apără dreptul la imagine al minorităţilor etnice şi sexuale ori dacă ar fi fost o cinică firmă de avocatură angajată de firme transnaţionale pentru ca mărcile din patrimoniul lor să fie reflectate ca atare în dicţionarele româneşti, şi nu ca nume comune, aşa cum au devenit (de tipul xerox, ness, scoci etc.), poate că Academia Română s-ar fi îngrijit ca definiţia penticostarului să fie revăzută şi adăugită în DEX şi în celelalte dicţionare ale Academiei (rămâne de discutat dacă DEX-ul mai este un dicţionar al Academiei, din moment ce apare la o editură care nu este a Academiei şi este lucrat de cercetătorii Institutului de Lingvistică pe apucate, în afara orelor de program)…
Originea cuvântului penticostar este grecească (v.gr. pentekoste „al cincizecilea” şi ngr. pentikostárion „carte de cult folosită în perioada penticostarului”), dar pentru română nu trebuie exclusă influenţa slavonului penĭtikostarĭ – să nu uităm că primele cărţi bisericeşti folosite la noi pentru perioada pre- şi post-pascală (triodul şi penticostarul) au fost slavone. Să mai menţionăm aici că numele intervalului dintre Înviere şi Duminica Tuturor Sfinţilor, acoperit de penticostar, nu îşi are echivalente în limbile romanice sau germanice, pentru că la catolici şi la protestanţi împărţirea anului liturgic este diferită de cea ortodoxă. În Occident, intervalul dintre Paşti şi Cincizecime (pentecoste) este desemnat prin sintagma „timp pascal“.
O definiţie adecvată pentru penticostar ar fi, prin urmare, următoarea: 1. Timp al anului liturgic creştin ortodox cuprins între Învierea Domnului şi Duminica Tuturor Sfinţilor (prima după Rusalii). 2. Carte de cult a bisericilor ortodoxe folosită la strană în intervalul amintit.
Substantivul penticostar, de care ne-am ocupat până acum, nu trebuie confundat cu adjectivul penticostal, împrumut recent din engleză (pentecostal), aplicabil unei secte creştine apărute în Statele Unite la începutul secolului XX (fondatorul este considerat a fi un anume Charles Fox Parham), care pretinde că asupra credincioşilor (nu doar asupra apostolilor, cum, bazându-se pe Sfânta Scriptură – v. Fapte, cap. 2 –, susţine trunchiul eclezial creştin comun că s-ar fi întâmplat la Cincizecime-Pentecoste) se pogoară Duhul Sfânt, care conferă, de pildă, tuturor credincioşilor adevăraţi harisma glosolaliei (vorbirea în limbi).
Fiecare e liber să creadă ce vrea, chiar şi să creadă că nu crede! Nu o spun liber-cugetătorii moderni şi post-moderni, ci a spus-o, cu mult înaintea lor, cuvântul insuflat.
Despre învăţămintele duhovniceşti ale penticostarului, data viitoare…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
