Părăsind Tombstone am traversat San Pedro River, un curs de apă aproape secat. În vremea conchistadorilor atât de avizi de aur şi amăgiţi de poveştile băştinaşilor privind existenţa unui tărâm fabulos, Cibola cu cele şapte oraşe ale sale, unde metalul preţios s-ar fi găsit în cantităţi enorme, precum iarba câmpiei şi nisipul deşertului, aceşti vajnici exploratori şi războinici au urcat din Mexic şi au urmat cursul acestui râu până au dat de populaţia Zuni, care locuia în pueblo şi nu era nici pe departe bogată cum crezuseră ei.
Am trecut pe lângă o uriaşă fermă, Empire Ranch - mai degrabă un domeniu feudal unde se trăieşte autarhic, se produc toate cele necesare iar stăpânii şi angajaţii nu o părăsesc decât arar pentru că nu au motive, deoarece nu le lipseşte nimic. Suprafaţa ei este de 1 milion de acri, echivalentul unui milion de pogoane de la noi. Pe vremuri ţi-ar fi trebuit câteva zile pentru a-i da ocol călare, exact ca în filme unde, câte un mare proprietar de pământ se lăuda oaspeţilor cu întinderea terenului său. Contrar restului ţinutului care e deşertic, aici este un platou înalt bogat în vegetaţie şi potrivit creşterii vitelor datorită bogăţiei fâneţelor. Animalele sunt lăsate în totală libertate să îşi caute hrana şi nu sunt adunate decât în perioada când se fac sacrificările celor crescute pentru carne. Imaginea idilică, din peliculele western, a reşedinţei elegante unde locuieşte stăpânul şi a cabanelor pentru cowboy este total schimbată de realităţile unei judicioase exploatări moderne a resurselor. „Ferma” este un termen destul de restrictiv pentru că aici există o adevărată industrie de prelucrare a laptelui şi a cărnii, inclusiv conservarea acestora. Iar, pentru aşa ceva, există dotări speciale, clădiri cu destinaţii precise, utilaje, mecanisme pentru ambalarea şi distribuţia produselor etc. Pe lângă cowboys, aici au de lucru o mulţime de muncitori calificaţi în diverse domenii tehnice sau de industrie alimentară. Pe aşa un mare domeniu există artere de acces la diferitele întreprinderi şi la cartierele unde locuiesc angajaţii. A fost creată chiar o poliţie locală, pentru păstrarea ordinei şi pazei de eventualii hoţi de vite (căci obiceiul din vechime nu s-a pierdut, din păcate...).
Am trecut pe lângă un stâlp de lemn, înfipt la marginea şoselei, pe care era fixată o cutie poştală, din tablă, surmontată de un decupaj făcut în acelaşi material ce reprezenta un cowboy călare şi numărul ce-l purta casa resepctivă, pierdută pe undeva, printre coline şi cactuşi, la mare distanţă de artera de acces. Dacă, pe un aeroport din est vezi o pălărie largă şi auzi un bocănit de cizme ştii că acela este un cowboy, pe care lumea de azi îl priveşte cu amuzament şi îngăduinţă chiar, ca pe o figură exotică, depăşită de vremuri. Tot pe Coasta de Est, a-i striga cuiva „Hei, cowboy!” e o jignire serioasă - echivalentă cu aceea de la noi de a compara pe cineva cu pretenţii cu un ţărănoi - ce poate aduce chiar o îmbrânceală şi un schimb de pumni. Dar aici este o mândrie să fii cowboy! Acesta este o figură luminoasă de om dintr-o bucată, serios şi de încredere, ce munceşte din greu dar care, în orele libere, ştie să se şi distreze din plin, să bea, să cânte şi să danseze. Aşa că aşezarea cutiei poştale pus sub paza unui cowboy de tinichea echivala cu arborarea unui blazon de veche şi sigură nobleţe americană.
Ultima etapă în frumoasa Arizonă a fost într-un peisaj mirific, la Sedona, o celebră staţiune turistică montană. Până la destinaţie am schimbat mai multe artere cu nume rezonante legate de istoria şi oamenii celebri ai locului: am mers o vreme pe General Crook Trail, botezat după un brav militar care a luptat, cu multă eficienţă, contra indienilor Apaşi reuşind chiar să-l convingă pe neînfricatul Geronimo să se predea, la Canyon de los Embudos, în 1886; am depăşit Zane Grey Park, ce nemureşte pe scriitorul, călătorul şi ecologistul care a scris nenumărate romane western având drept loc de desfăşurare Arizona, pe care autorul o îndrăgise atât de mult încât îşi ridicase aici o casă şi încurajase turismul în zonă într-o vreme când înalta societate de pe Coasta de Est a „Epocii Aurite” (Gilded Age) cum au etichetat americanii cumpăna dintre veacurile XIX şi XX, prefera Marele Tur în Europa. Trebuie spus că Regina Maria a României era o mare admiratoare a cărţilor lui Grey şi a întreţinut o corespondenţă cu acesta în care se răgăsesc impresiile entuziaste ale romancierului despre noile locuri vizitate aici şi planurile sale pentru viitoare lucrări.
În sfârşit, am pătruns în Red Rock Country (Ţinutul Stâncii Roşii). Şi chiar aşa era: majestuoasele, impozantele stânci, de o spectaculoasă nuanţă roşie, aveau forme ciudate, zoomorfe sau arhitectonice, şi primiseră nume în consecinţă precum Camel Head (Capul cămilei), Chicken Point (Vârful găinii), Thumb Butte and The Bench (Piscul degetului mare şi Banca), Castle Rock (Castelul), Cathedral Rock (Catedrala), Bell Rock (Clopotul), Chimney Rock (Hornul), Capitol Butte (Piscul Capitoliului) Sugarloaf (Căpăţâna de zahăr), Coffee Pot Rock (Ibricul de cafea), Sphinx (Sfinxul), Steamboat Rock (Stânca vapor). Promontorii foarte albe, punctate de vegetaţie bogată, de culoare verde închis, alternau cu acelea roşii.
Am traversat rapid oraşul – unde aveam să revin ceva mai târziu – şi am luat drumul muntelui intrând în Coconino National Forest. Am urcat pe serpentine destul de priculoase, printr-o pădure deasă de conifere. Am poposit pentru scurt timp în satul Oak Creek, aflat la altitudine destul de înaltă. Acolo se afla un lung şir de tarabe la care, indience surâzătoare şi amabile, îţi vindeau bijuterii din argint cu peruzele, cergi şi covoraşe din păr de capră, ceramică lucrată fără roata olarului (necunoscută strămoşilor şi, în continuare, nefolosită de contemporani, chiar dacă ei circulă cu automobile ce se deplasează pe roţi şi mânuiesc volanul, tot rotund ca o roată...). Unele lucrau chiar pe câte un colţ de masă, spre a-şi convinge clienţii că obiectele sunt executate chiar de ele şi nu sunt simple colportoare ale lor. Ce-i drept, nu făceau lucruri complicate ci doar trasau mărgele pe sfoară sau rulau câte un fir de sârmă de argint cu un patent. Aranjamentul era foarte atractiv: o fastuoasă înşiruire de argint smălţat de turcoaze sau alte pietre semipreţioase. Prea puţine modele se repetau, era acolo o extraodrinară varietate, de la tipurile tradiţionale de brăţări masive cu câte o placă superbă de turcoază sau mozaicări de alte roci, de coliere şi cercei în formă de floare de dovleac sau de centuri formate din plăci ovale, uşor bombate, numite chochos (de la termenul spaniol ce desemna o scoică) – pe care indienii Navajo le folosesc până astăzi, la costumul lor de sărbătoare - la obiecte lucrate exclusiv pentru folosinţa albilor, precum butoni de cămaşă, broşe, cercei, pandantive sau cravate „bolo” (bolo ties, despre care am vorbit într-un episod anterior, vezi „Ziarul de duminică” nr. 14/12-18 aprilie a. c.). Aspectul era copleşitor şi cu greu putea cineva rezista tentaţiei de a-şi achiziţiona cât mai multe din aceste minuni ale meşterilor argintari indieni. (Mai târziu, preocupat de anumite însemne de meşter poansonate sau scrijelate pe unele piese, am decoperit că există un dicţionar al artizanilor în care sunt adunate însemnele fiecăruia, extrem de util instrument de lucru pentru anticari şi negustori.) Aceasta era Cibola căutată cu atâta ardoare de conchistadori!
Pentru că mai erau multe atracţii, am părăsit Oak Creek şi am luat drumul înapoi, spre oraş. Dar, pe serpentine, circulaţia era oprită din cauza unui accident. Am stat mai bine de jumătate de oră să se deblocheze şoseaua. Ar fi existat posibilitatea de a întoarce şi a o lua în direcţia opusă, spre oraşul Flagstaff, dar aceasta însemna să nu mai vizitez Sedona. Aşa că m-am încărcat cu multă răbdare şi am decis să aştept. Mi-am făcut ochii roată asupra împrejurimilor pitoreşti. Peisajele erau încântătoare: muchii semeţe, bogat împădurite cu pini înalţi şi crevase înspăimântătoare, cu pereţii de rocă ocru-roşie printre care creşteau smocuri de verdeaţă. Pe margineau drumului, mulţime de cactuşi de mici dimensiuni dar periculoşi prin ghimpii foarte ascuţiţi. De undeva, dintr-o vale, se ridica un nor de fum alb, gros, semn că acolo izbucnise un incendiu, fapt frecvent în regiune din cauza temperaturilor ridicate care aprind pădurile. În sfârşit, am putut-o lua din loc şi am coborât în localitate.
Sedona este un orăşel cochet, plin de hoteluri, restaurante şi galerii de artă. Prăvălii de artizanat şi suveniruri la fiecare pas. Într-o vitrină erau nişte picturi mari, compoziţii stilizate, uşor umoristice, reprezentând bătrâni cowboys, cu mustăţi şi bărbi mari şi albe. Doi inşi glumeţi, trecând pe lângă mine, mi-au zis că acelea parcă ar fi portretele mele, în diverse ipostaze. O firmă anunţa, pretenţios, că acolo se află Sedona’s Motion Picture Museum (Muzeul filmului din Sedona). Acesta era doar un pretext – după modelul bunului şi eficientului nostru catren valah de atragere a curioşilor „Afară-i vopsit gardu,/Înăuntru-i liobardu!” – pentru că, de fapt, în interior era o firmă de turism. Ce-i drept, pereţii erau tapetaţi cu imagini din filme western iar pe nişte monitoare erau rulate scene emblematice din pelicule celebre precum „Diligenţa”, „High Noon”, şi alte capodopere ale genului. Prin peisajul spectaculos şi variat, Sedona a fost folosită de mulţi regizori ca locaţie pentru filmele lor. Unul dintre „custozi” mi-a dat o listă pe care erau înscrise toate filmele turnate aici, începând cu anul 1931 şi terminând cu 1985, în total 43 la număr. Lângă uşă te întâmpina un portret în mărime naturală al lui John Wayne, lipit pe un placaj şi decupat pe contur: cu pălăria pe cap, un Winchester într-o mână şi cealaltă lăsată, precaut, spre mânerul Colt-ului de la şold, Duke (cum era poreclit de prieteni) era gata de acţiune. Nu puteam pierde prilejul de a-mi lua un instantaneu lângă acest idol al adolescenţei – fie el şi de carton! –, cu atât mai mult cu cât custozii îmi făcuseră şi un compliment care mă apropia şi mă asemăna cu actorul: „You have a one-gallon hat. It’s like Duke’s!” (Ai o pălărie de-o vadră. E ca a lui Duke!).
După o masă excelentă la un restaurant mexican, Oaxaca Roof Top Cantina – unde am savurat un cactus la grătar şi blue corn enchillada (o tortilla din porumb albastru, soi specific sud-vestului american, umplută cu tocătură de vacă) – am pornit-o înapoi spre Phoenix. În Arizona înserarea vine brusc: de la soarele mângâios al după-amiezii, deodată se întunecă în câteva minute, fără trecerile molcome obişnuite pe la noi. Piscurile avântate – ce, sub ultimele raze păreau a fi munţi de aur roşu – s-au cufundat în umbră şi au devenit ameninţătoare ca nişte fiare la pândă. Siluetele de saguaro se profilau, negre, pe amurgul violet la al cărui orizont mai pâlpâia o geană galben citron. Totul se transformase în mister şi poezie. În depărtare se auzea urletul coyoţilor.
Era ultima seară pe care o petreceam acolo. A doua zi, în zori, zburam spre alte zări. Am şoptit, doar pentru mine (sau, poate, această şoaptă a fost doar în sinea mea, nu ştiu exact): Bun rămas, frumoasă Arizonă, tărâm al viselor avântate şi al aventurilor fabuloase, al filmelor de evocare a Vestului şi al adevăraţilor eroi ai acestuia! Bun rămas... până data viitoare!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
