Citind poezia lui Radu Andriescu*, am avut senzatia unui tir de arma incrucisat… intr-un joc virtual la care nu participi cu prea multa pasiune, pentru ca nu e "pe viu", dar il continui totusi, cu ceva curiozitate, sa vezi ce se intampla in nivelul urmator. "Realitatea" sa e una… ireala, transcende concretul, iar peisajul sau, excedând in detalii, are lumina unei stampe.
Radu Andriescu scrie "fara pasiune" (adica fara ceea ce rezumam, generic, prin conceptul traditional de "lirism"), destul de impersonal, nu cultiva vreo "metafizica" a urbanului, nu socheaza, nu scoate din sarite si nu exagereaza cu aluzii livresti. "Lirismul" sau e narativ, dar "naratorul", in ciuda verbiajului, nu cade in confesiv.
Cea mai potrivita interpretare mi se pare cea data de Bogdan-Alexandru Stanescu (pe coperta 4): "o abordare de tip anglo-saxon cu radacini vizibile in T.S. Eliot, lipsita insa de substratul metafizic/cult al poemelor acestuia si chiar, de ce nu, de acelasi lirism decelabil in La figlia che piange), cu totul neobisnuita pentru peisajul nostru poetic"...
"Nu cu multe saptamâni in urma, artarul/ din curtea Scolii Carol arata ca un bostan/ urias, cu ochi si gura sculptate/ in frunzele rarite simetric. In departare,/ orizontul metalurgic. Tramvaiele de la pod/ Metalurgie, iar pe dealul din spatele zonei/ industriale, padurea metalurgica. Metarealista./ Sub pod Metalurgie, o haita de câini/ si trei barbati cuibariti intre cartoane,/ in fata aneleurilor. Burs povesteste despre artarii/ canadieni din jurul unui lac fara cusur. Cimitirul/ de vapoare facute din crengi si sârme, ratonii/ simpatici din spatele cabanei. Crapaturi adunate/ in timp. Suprafata murdara se rupe in zeci de insulite/ intunecate, inconjurate de pliuri de un verde/ crud. Adunate, insa, culorile si lucrurile nu/ se incheaga intr-o imagine coerenta. Galbenul/ intens al frunzei de artar, suprapus peste/ imaginea stereotip a bostanului viu colorat./ Gramezile de span si frunze din padurea metalurgica./ Oboseala cromatica a cutiilor de carton de sub/ pod Metalurgie si combinatia intensa/ de albastru si galben lamâie a aneleurilor" (Padurea metalurgica).
Aceeasi "stare" golita de sens, in absenta oricarei confuzii, clara, la sfârsitul noptii, analitica:
"Cred ca in noaptea aceea/ am fost mofluz. Nu am prins intre degete un corp/ ergonomic. Eram ergonomici, asa/ spunea. Am propus, intr-o/ dupa-masa, cea mai cretina sintagma:/ suflete-pereche. Aveam porniri de savarina,/ am avut tot timpul, de un an/ incoace. Chiar am dezvoltat teoria Savarinei./ Am scos-o din mlastina/ siropoasa, i-am potrivit/ umiditatea dupa fantezia mea/ Harti convergente, Connex si Orange. In ce loc/ se termina unda ei - are abonament/ Orange - si din ce punct/ incepe sfârsitul meu Connex, verde-vasectomie,/ cum zicea un articol/ pro-Orange. In noaptea aceea am stat in unghiul/ patului. Coltul dintre orizontala si verticala/ plusata. N-aveam cum/ fi mai departe. Zvârcolirile nocturne/ te sucesc in fel si chip. Un flash,/ pe la miezul noptii: fata ei/ era locul cel mai trist si mai pustiu/ din lume. O crispare ulceroasa/ intorcea sprâncenele din drum. Ochii, inchisi, plângeau/ sau urlau. Gura isi cauta sprijin, in ambele/ colturi. Era, toata,/ o masca. Cea mai sincera masca/ ...Dimineata, nu mai stiu cum a inceput/ totul. Am mers in bucatarie,/ am incercat sa fac o cafea. N-am vazut ca alaturi/ se rupsese carnea de pe tot trupul ei/ de bruneta mica si ergonomica. Statea lungita/ pe pat, in tricou/ si chiloti. Un tricou drag mie, marinaresc, cu dungi albe/ si rosii/... Noaptea aceea/ s-a terminat intre lamâii si curmalii/ de pe parchetul melaminat, intr-un lac/ trist, printre stabilopozi erecti/ si densi, iepuroi cu picioare/ de cangur. Tot ce poate umple spatiul/ cu energie si pacura. M-am simtit vinovat/ si nu stiam/ cum gresisem..." (Iepuri melaminati ).
Poate ca e o "problema" a teoreticienilor literari (Radu Andriescu e autorul unui volum de eseuri, Paralelisme si influente culturale in lirica româna actuala, 2005) sa nu-si poata reprima placerea folosirii excesive a conceptelor, a intertextului sau, pur si simplu, a termenilor tehnici intr-un text literar, derapând in supraabundent lingvistic, ce nu semnifica intotdeauna.
Inseriate "politically correct" in discurs, fractaliile ("am intrat la Motor impins fractalic de burnita", La motor, dupa Club 8), patternurile ("A physical, biological, psyhological, or symbolic configuration/ or pattern of elements so unified... cum sa ma supar pe cuvânt", in poemul Dupa ce numele dispar in spatele unui radar contextual ele nu reapar pe cer ca arhetipuri) si... restul tezismelor socio-psiho-antropologice destructureaza, deconstruiesc, deturneaza orice poetica a limbajului.
Când "zilele pentru meditatie si reculegere" (O noua religie) se scurg obisnuit in aglomeratia "stradutelor peste care cad ca fulgii cuptoarele/ cu microunde,/ masinile de spalat cu suflet,/ singurele in care merita sa crezi,/ frigiderele simple sau cele cu decongelare automata" - e semn clar ca "universul metalurgic" isi face de cap cu rabdarea... umanoizilor, "noua religie" e una (dezumanizanta) a "cyborgilor" (poemul Pagina lipsa, iar autorul e "scandalos" de senin si fara reactie fata cu aceasta perspectiva de automatizare... reflexa!
In momentele când toate aceste amanunte (iritante, ale "teoretizarii") dispar in transcrierea realului (naratiune cursiva, de altfel), discursul se fluidizeaza surprinzator hieratic, cu note suprarealiste:
"Cerul, plin de suruburi/ si scânduri uscate, inveleste intr-un scâncet/ kosmic patru copii batrâni, plecati/ de pe asteroid sa descopere lumea. Pe a treia/ planeta isi face veacul un vanitos, iar pe a patra/ un betivan. La fanion, un rege albastru, invelit/ in cenusa, numara stelele care,/ spune, ii apartin. Trei dintre pusti au in genti/ palete de tenis si mingi meteorice. Ultimul/ isi spune ca oamenii mari, de buna seama,/ sunt nemaipomenit de ciudati. Stau pititi/ in chiliile sapate in piatra de la Orheiul Vechi/ si manânca placinte cu varza si cartofi printre/ parlamentari basarabeni sau merg/ cu editori Zen la chilia lui Daniil,/ din Bucovina. Utere umede si bolovanoase, kosmice,/ in care se poate naste oricând/ un copil batrân..." (Mothership).
Pâna la urma, Padurea metalurgica e expresiv asumata ca univers concentrationar, sufocant, monoton in perceptie, acutizat, inchis:
"Linia de tramvai se rasuceste printre vitrine/ si coboara spre pod Metalurgie. Intre/ farmacie si salonul mov al frizeriei/ de la parter, doi iepuri uriasi din portelan, cu urechi/ lipite. Peste spinarea de sticla sparta a lagarului/ vegetal dintre blocuri, planoare insurubate in aer/ largesc orizontul metalurgic (...)/ amintirile ei s-au incâlcit/ printre-ale mele, dar au un puls aparte (...)/ Izul de beci acopera imaginea curata/ prinsa in fuga dupa ce trece ultimul tramvai/ peste universul metalurgic" (Orizont metalurgic).
Luata "ca o marturie", desi "isi speculeaza propria locvacitate, abundenta pana la exces", cum spune Cosmin Ciotlos (coperta 4), poezia lui Radu Andriescu e reflexiva, cu asocieri interesante de imagini reale si ale memoriei livresti" mult mai plauzibila in acest sens al "expunerii" - ca de la catedra unui curs universitar - declarativa, in esenta.
"Viziunea romantica/ a lui Nietzsche, despre care ma intreba/ zilele trecute Gina, sotia lui Ovidiu. Ma simt/ solidar cu gândurile mari, spuse fara patos" (Ceea ce e maret trebuie spus cu maretie); " Vad poemul tau si-mi zic/ hai sa citesc unul academic,/ care incepe la o sedinta de catedra. Nu stiu/ daca e voce/ sau biografem, daca discursul e palmuit / cu proza doar ca sa fie intors cu furca/ spre lucrurile simple. e poezie" (Poezie academica).
Padurea metalurgica e analitica pâna la depersonalizare, in ciuda amanuntelor biografice.
In lipsa dramei visceralitatii, moartea - suportabila -, ca un amanunt de fisa medicala, doar este transcrisa, fara ca autorul "sa se gândeasca la prostii literare":
"Am scris despre animalele din viata mea/ fara sa ma gândesc la prostii literare./ Chiar si asa, n-am ajuns la ariciul dolofan/ ascuns vara/ in mormanul de gunoi dintr-o curte/ bulgareasca peste care proprietarul tragea curent/ fara sa-l plateasca. Sau la broasca testoasa/ care-a incercat sa-si curme viata/ molcoma de pe balcon. Sau la câinele gazdei, inchis intr-un cotet/ din fundul gradinii, unde-i dadeam tartinele/ stricate, când ajungeam cu Dacia/ din România. Dar am un poem/ despre motanul corcit cu ochi/ albastri pe care l-am condamnat/ la moarte, oficial,/ zilele trecute, la veterinar..." (Poezii despre animale).
PS. Poezia citata are trei pagini si se deruleaza neutru (in ton alb): "ar trebui sa spun despre presedinte si parlament. Sa mearga textul/ pe doua drumuri rasucite in jurul gâtului narativ/ cu un cordon ombilical fara miza kosmica (...) Eu nu ma razboiesc cu metafora pre-postmoderna./(...) Mi-ar placea sa vad iepuri fosforescenti noaptea (...)/ I have imagined the president is lost".
Am dedus imprevizibilul narativ postmodern. "Problema" e ca mi-a devenit insuportabil la paragraful motanului damnat! Pur si simplu!
*) Radu Andriescu, padurea metalurgica, Ed. Cartea Româneasca, 2008
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
