Deschiderea noii stagiuni - iata ca mai e o luna si jumatate pana la Craciun si inca vorbim despre "noutatea" stagiunii! - nu s-a produs la toate teatrele in chip festiv, desi, asa cum am mai observat, multe dintre ele isi primesc acum spectatorii in sali renovate si/sau modernizate. Unele scene au preferat chiar sa inaugureze reintalnirea cu publicul prin spectacole mai vechi, din vara, lansate in toamna ca trufandale. Altele si-au oferit darul de inceput de sezon intr-un ambalaj "promotional" excesiv de modest.
Cauzele unei asemenea - neplacute, in fond - lipse de fast pot fi multe si (nu intotdeauna) marunte: inexistenta unui spectacol "tare", dintr-acelea care sa mobilizeze lumea teatrala intru comentarea sa extaziata ori otravita, insuficienta fondurilor pentru publicitate (scuza atat de frecvent folosita incat a devenit caduca), preocuparea scazuta a directorului pentru imaginea institutiei sale s.a.m.d. Oricum ar fi si oricat am fi de satui de perpetua "sarbatoreala" pe care, in contrapartida, o practica alte teatre, parca-parca am fi dorit totusi sa simtim pretutindeni ca artistii scenei onoreaza cumva cel dintai gong al noului an "de profil". Ehei, "cel dintai gong"... Demult nu se mai aude prin teatre acest semnal traditional de ridicare a cortinei... si nici cortina nu se prea mai ridica... fiindca a disparut... Dar destul cu nostalgiile autumnale!
Teatrul "Bulandra" a aratat, la sala Izvor, o productie care a avut, de fapt, premiera la sfarsitul stagiunii trecute: Roberto Zucco de Bernard-Marie KoltAâ?s, in regia unui invitat din Germania - Benjamin Walther. Spectacolul era gandit ca parte dintr-o serie prin care ex-directorul "Bulandrei", regizorul Stefan Iordanescu, planuia sa concretizeze calitatea de membru al Uniunii Teatrelor din Europa, calitate detinuta de acest candva extrem de valoros si de iubit ansamblu. (Mai exact, este de sperat ca "Bulandra" inca are acest titlu, care se pierde in cazul cand, intr-un anume interval de timp, spectacolele institutiei respective nu ating un nivel cu adevarat... european!) Practic, se preconiza chemarea la Bucuresti a unui numar de regizori din alte teatre-membre, in vederea unui eventual schimb de forte si energii. Primul chemat - rusul Yuri Kordonski, realizator, anul trecut, al unui foarte elogiat Unchiul Vanea - s-a dovedit a fi o alegere inspirata, aplaudata la unison de artisti, critici si public. Directorul de scena german pare sa-i fi entuziasmat mult mai putin pe actori; ce-i drept, si pe spectatori. El a citit piesa francezului Bernard-Marie KoltAâ?s (1948-1989), o piesa ciudata si foarte violenta despre un personaj ciudat si foarte violent, care a existat in realitate, cu o raceala ce se potriveste in mare masura textului (saracindu-l, totusi, de poezia sa speciala), dar in mult mai mica masura temperamentului latin si levantin al romanilor. Ca urmare, "sabotat" chiar de interpreti, spectacolul - altminteri limpede, solid si bine ritmat - are un fel de uscaciune care il face sa nu "treaca rampa" si sa devina, cumva, antipatic. E pacat, mai ales pentru evolutia unor interpreti precum Cristian Iacob (in rolul titular) sau Vlad Zamfirescu, Ozana Oancea sau Rodica Lazar, Tora Vasilescu sau Aura Calarasu. Asteptam ca noul director de la "Bulandra", regizorul Alexandru Darie, sa redeschida stagiunea "sa"; daca se poate, si cu o montare a sa...
Un oarecare anonimat a umbrit si prima premiera din actualul sezon a Teatrului Mic: Baal de Bertolt Brecht, in regia lui Dragos Galgotiu. De altfel, asemanarile dintre cele doua spectacole nu se opresc aici. Avem de a face, si de asta data, cu duritatea expresiei, cu revolta juvenila si cu... Cristian Iacob in rolul titular! Baal este o piesa de tinerete - ba chiar, pare-se, cea dintai piesa a unui autor care urma sa devina un veritabil pontif al teatrului german (si mai apoi, est-german), dar si copilul teribil, fascinant si contradictoriu, al teatrului mondial. Un aer deliberat provocator invaluie aceasta poveste (autobiografica?) despre un scriitor "damnat" si societatea "putreda" in care el se invarte, o poveste intens colorata de violenta si patetismul expresionismului ce acaparase in epoca arta europeana (piesa e scrisa in jurul anului 1918). In viziunea lui Dragos Galgotiu - regizor, as indrazni sa zic, la randul sau expresionist (si baroc) ca directie stilistica -, textul isi reveleaza din plin virtutile poetice, capatand in plus "carne" si vigoare scenica; e un spectacol intens, puternic si (cu decisiva contributie a scenografiei lui Dragos Buhagiar) vizualmente seducator. Din pacate, si defectele compozitiei brechtiene - arhitectura instabila, tranzitia incompleta de la genul liric la genul dramatic si, mai la urma urmei, problematica depasita - apar cu egala evidenta... Pentru spectatori poate fi insa reconfortant sa vada joc actoricesc de buna calitate, gratie in primul rand Rodicai Negrea, o faptura din specia rara a celor nascuti pentru a trai pe scena, apoi Ioanei Abur si Lilianei Pana, lui Gheorghe Visu, Bogdan Talasman si Vitalie Bantas (cam toti au mai multe roluri); si, desigur, lui Cristian Iacob, care izbuteste, din nou, sa dea pe scena performanta fizica si pregnanta spirituala (atentie, totusi, la "monstrul" ce pandeste din umbra: manierizarea).
Cu bune si cu mai putin bune, este vorba despre doua spectacole viabile in tabloul teatral bucurestean. E greu de inteles de ce teatrele in chestiune nu le-au facut si... vizibile.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
