Facem însă o mare greşeală îmbrăţişând cu atâta lipsă de discernământ Idealul de Extravertire. Unele dintre cele mai mari idei, opere de artă şi invenţii – de la teoria evoluţionistă la tablourile cu floarea‑soarelui ale lui Van Gogh şi la computerele personale – provin de la persoanele tăcute şi cerebrale care au ştiut cum să se acordeze la lumea lor interioară şi la comorile aflate acolo. Fără introvertiţi, lumea ar fi lipsită de:
Teoria gravitaţiei
Teoria relativităţii
A doua venire a lui W.B. Yeats
Nocturnele lui Chopin
În căutarea timpului pierdut a lui Proust
Peter Pan
1984 şi Ferma animalelor ale lui Orwell
Lista lui Schindler, E.T. şi Întâlnire de gradul trei
Harry Potter.
După cum scria Winifred Gallagher, jurnalista specializată în popularizarea ştiinţifică: „Măreţia dispoziţiei care încetează să ţină cont de stimuli în loc să se grăbească să le răspundă constă în îndelungata asociere a acesteia cu realizări intelectuale şi artistice.
Nici E = mc2 şi nici Paradise Lost nu au fost create la repezeală de cine ştie ce monstru“. Chiar şi în cazul unor ocupaţii mai puţin introvertite în mod evident, cum ar fi finanţele, politica şi activismul, unele dintre cele mai mari salturi înainte au fost făcute de introvertiţi. În această carte vei vedea cum figuri ca Eleanor Roosevelt, Al Gore, Warren Buffet, Gandhi – şi Rosa Parks – au reuşit în ceea ce au făcut nu în ciuda, ci datorită introvertirii lor.
Totuşi, aşa cum vom vedea în Linişteee!, multe dintre cele mai importante instituţii contemporane sunt destinate celor cărora le plac proiectele în echipă şi un nivel ridicat de stimulare. Când suntem mici, băncile noastre sunt cel mai adesea aranjate în aşa fel încât să susţină învăţarea în grup, iar cercetările afirmă că majoritatea profesorilor consideră că elevul/studentul ideal este un extravertit. Ne uităm la producţii TV ai căror protagonişti nu sunt „copiii vecinilor“, ci staruri rock şi gazde pe internet cu personalităţi neobişnuit de proeminente, ca Hannah Montana sau Carly Shay de la iCarly. Chiar şi Sid, micul om de ştiinţă, un model de preşcolar sponsorizat de serviciul de televiziune publică, pleacă la şcoală în fiecare zi făcând nişte mişcări de dans alături de tovarăşii săi („Ia uite cum mă mişc! Sunt un star rock!“).
Ca adulţi, mulţi dintre noi lucrăm pentru organizaţii care insistă să activăm în echipă, în birouri fără pereţi, pentru ca, mai presus de orice, supervizorii să aprecieze „abilităţile angajaţilor“. Pentru a avansa în carieră, se aşteaptă de la noi să depăşim toate obstacolele nestingheriţi. Oamenii de ştiinţă care primesc cel mai adesea fonduri pentru cercetările lor au personalităţi încrezătoare, poate chiar exagerat de încrezătoare. Artiştii ale căror lucrări sunt atârnate pe pereţii muzeelor de artă contemporană uimesc prin postùri impresionante la deschiderea galeriilor. Autorii ale căror cărţi ajung să fie publicate – odată acceptaţi în această categorie
restrânsă – sunt verificaţi de editori pentru a li se evalua abilitatea de a vorbi în public. (Nu ai fi citit cartea de faţă dacă nu mi‑aş fi convins editorul că sunt suficient de pseudoextravertită pentru a o promova.)
Dacă eşti introvertit, mai ştii şi că prejudecata care se opune tăcerii poate duce la suferinţe psihice profunde. Pe când erai mic, se poate să-ţi fi auzit părinţii scuzându-se pentru timiditatea ta. („De ce nu poţi să fi şi tu ca fraţii Kennedy?“ era întrebat în mod repetat de către părinţii săi prostiţi de Camelot un bărbat pe care l-am intervievat.) Sau la şcoală se poate să fi fost îndemnat să „ieşi din cochilia ta“ – această expresie nocivă care nu reuşeşte să ţină seama de faptul că anumite animale îşi poartă în mod natural casa cu ele oriunde se duc şi că unii oameni pur şi simplu fac la fel. „Toate comentariile din copilărie, cum că eram leneş, prost, moale şi plicticos, continuă să-mi răsune în urechi“, scrie un membru din lista mea de e‑mail intitulată Refugiul Introvertiţilor. „Până să ajung destul de mare pentru a-mi da seama că eram pur şi simplu introvertit, presupunerea că e ceva intrinsec în neregulă cu mine a făcut parte din fiinţa mea. Îmi doresc să pot găsi acel mic vestigiu de îndoială şi să-l elimin.“
Acum, că eşti adult, s-ar putea să mai simţi încă o undă de vinovăţie atunci când refuzi o invitaţie la cină pentru a citi o carte bună. Sau poate că îţi face plăcere să mănânci singur la restaurant şi o poţi face fără să-ţi pese de privirile pline de milă ale celorlalţi meseni. Sau poate că ţi s-a spus că „gândeşti prea mult“, o propoziţie proferată adesea împotriva celor tăcuţi şi cerebrali. Desigur, pentru asemenea oameni există un alt cuvânt: gânditori.
Fragment din „Linişteee! Puterea introvertiţilor într-o lume asurzitoare” de Susan Cain, în pregătire la Editura Paralela 45
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
