Germania a fost pentru profesorul Romul Munteanu o experienta esentiala, asupra careia insista si in acest episod al confesiunilor sale. Accesul - in acea vreme - la textele lui Kafka, Hesse, Sartre, Camus, Beckett era o adevarata aventura, ca si editarea in Germania a lui Petru Dumitriu imediat dupa plecarea lui din Romania.
Cu toata precautia mea, colegii si-au dat repede seama ca eu cumpar carti din Vest. Dar profesorul mai tanar de acolo, Werner Braw, un om care s-a purtat admirabil cu mine, nu cred ca m-a spus cuiva. Cei care m-au parat au fost altii, mai tineri si mai habotnici.
Asa am ajuns la primele carti ale lui Kafka, la Herman Hesse, la primele texte in germana din Sartre si Camus - pana le-am descoperit pe cele frantuzesti - si la altele si altele. Tot in acea perioada, parcurgeam istorii literare generale, pentru ca stiam ca-mi vor fi de folos.
Acumulasem in primii doi ani carti fara o tinta precisa, fiindca nu stiam ce se va intampla cu mine cand ma voi intoarce in tara - daca voi mai ramane la catedra de literatura romana, sectia premoderna, care incepuse sa ma plictiseasa ingrozitor, sau, dupa cum mi s-a comunicat ceva mai tarziu de la Rectorat, voi fi trecut la catedra de literatura universala si comparata.
Din momentul in care am stiut acest din urma lucru, acumularea de carti s-a produs mult mai sistematic. Le strangeam si le trimiteam periodic in tara cu posta, ca sa nu se adune prea multe si sa atrag atentia.
Asa incat pot spune ca eu am avut studii de critica literara engleza si franceza in limba germana inainte de a dispune de ele multi colegi de-ai mei din Romania.
Imi pregateam viitorul sistematic pe aceasta cale cand colegii mi-au facut propunerea sa ma inscriu la doctorat. Asa am inceput sa pregatesc o teza despre aspectele si dimensiunile iluminismului romanesc, pe care mi-am sustinut-o in 1960 la Leipzig. Din acel moment, am inceput sa ma linistesc.
Puteam fi chemat in tara in orice moment. Existau nenumarate motive, acasa, sa trezesti suspiciuni. Tocmai de aceea trebuia sa profit de fiecare zi.
Am cunoscut acolo o familie de intelectuali romani, la origine nemti din Bucovina, stabilita in Germania prin acordul Stalin-Ribbentrop. Doamna lucra la Biblioteca Nationala, iar domnul, pe nume Iacob Morin, era traducator.
Dupa ce ne-am imprietenit, printr-o foarte stransa colaborare, i-am sugerat diverse titluri de romane care puteau fi traduse in germana.
Asa s-a apropiat el de Editura Morgan din Berlin, care era a Partidului Liberal. Intai am scos acolo impreuna o antologie de proza romaneasca intitulata "Die gluckliche MA1hle", adica "Moara cu noroc", care a avut un succes neasteptat pentru piata germana de carte, dominata de cartea rusa chiar intr-o proportie mai mare decat la noi.
A urmat "Enigma Otiliei". George Calinescu era putin cunoscut in Germania si era interesat sa patrunda in RDG pe o piata care i s-ar fi putut deschide spre cealalta Germanie, fapt ce ar fi insemnat castigarea unei anume notorietati.
A urmat, asadar, "Scrinul negru", neavizata in tara. Dar cum controalele nu erau prea mari la granita, am cazut de acord sa fie tradusa fara sa mai asteptam vreun aviz de acasa.
ai nu s-a intamplat nimic. Urmatorul a fost un roman al lui Ion Marin Sadoveanu - perceput de lectorii germani prin perspectiva lui Thomas Mann.
S-a continuat cu "Sfarsit de veac in Bucuresti" si cu un roman al lui Ion Santu - text greu digerabil pentru romani, dar care la ei, lucru neasteptat, a prins foarte bine si a avut un tiraj destul de mare.
Ajunsesem intre timp sa-mi fac legaturi si cu alti cunoscatori de limba romana. Era acolo o doamna care facuse un dictionar roman-german pentru studenti, la care eu am verificat lexiconul romanesc.
Cei de la Halle incepusera si ei sa pregateasca o antologie didactica, pe care am comentat-o. Am platit insa un tribut absolut necesar, acordat prozei realist-socialiste.
De altfel nici autoritatile de la Halle nu ar fi acceptat o alta formula. Am avut chiar necazuri cu autorii oficiali care mai apoi au devenit neoficiali.
Asa s-a intamplat cu Petru Dumitriu, caruia i-am si povestit cand a venit in tara, de curand, patania mea cu "Bijuterii de familie". Cartea a fost preluata de o editura din Leipzig, a fost tradusa, eu i-am facut prefata si, cand mai era doar putin pana sa apara, mi s-a recomandat de la Ambasada sa reduc prefata la o simpla nota biografica.
Aveam nevoie de o explicatie fata de editura, dar nu mi s-a dat nici una. Eu nu aveam de unde sti ca Petru Dumitriu trecuse prin Leipzig si plecase in Vest.
Ceva mai tarziu, cand mi s-a comunicat ca trebuie sa renunt in intregime la prefata iar Ambasada s-a obligat sa plateasca ea cheltuielile catre editura, am aflat ca Petru plecase din tara.
Nu mi-a fost usor sa-i conving pe editori sa renunte la aceasta carte, fiindca, daca ei ar fi procedat la fel cu toti autorii din Est care fugeau in Vest, s-ar fi golit librariile.
Asa am ajuns ca, in paralel cu activitatea didactica, sa demarez si activitatea de editor roman. Totodata, mi s-a cerut sa redactez niste fise cu autori romani, pentru un lexicon de literatura universala.
Imediat dupa aceea, din Berlin, mi s-a solicitat colaborarea la Marele Lexicon, unde am putut introduce 70 de scriitori romani...
Am putut spune, asadar, la intoarcere, ca am facut ceva pentru cunoasterea noastra in afara. In tara, dupa patru ani de absenta, nu mai aveam prieteni. Singurii care au avut incredere in mine au fost Alexandru Piru si Tudor Vianu.
Spre norocul meu, acesta din urma era sef de catedra la literatura universala, era si director la Editura Academiei. Fiind un om cu studii germane, s-a bucurat ca vine cineva din Germania la catedra lui.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
