Ziarul de Duminică

Săptămâna nebună (IV)/ de Stelian Ţurlea

Săptămâna nebună (IV)/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

30 sep 2016 75

I-a făcut întâi o vizită lui Van Damme. Încă mai avea ochii umflaţi, cu cearcăne mari vineţii, îl puteai folosi pe post de sperietoare. Semăna cu unchiul Fester din familia Addams, nu cu celebrul Van Damme. N-a apucat să-l întrebe ceva, a-nceput să-l aburească turuindu-i că nu ştie nimic. Se temea să nu fie tăbăcit din nou. L-a liniştit, Stamate voia doar să audă povestea cu urechile lui. Apă de ploaie. Van Damme nu ştia nimic. Stamate n-a insistat. Era imposibil ca un tip ca Van Damme să nu fie vorbăreţ, mai ales după atâtea zile la beci. Părea umblat prin lume, aşa că poliţistul a schimbat subiectul. Van Damme a făcut ochii mici şi-a trăncănit cât a vrut. Era atât de nevorbit, că putea rămâne cu el o zi întreagă. S-a limitat la a trece în revistă ce se mai întâmpla prin Centrul Vechi, cine mai rămăsese în branşă, cum o mai ducea unul sau altul pe care-i ştia cu meserii asemănătoare. Cei mai mulţi erau la răcoare, la numele unora Van Damme căsca ochii, n-auzise de ei, de parc-ar fi fost prea nou pe tarla. Poliţistul aflase ce voia, cheliosul nu-i era de ajutor, n-avea vreo treabă la modul serios cu afacerea căreia Stamate trebuia să-i dea de cap. I-a cerut să-l cheme dacă-şi va mai aminti ceva. Van Damme l-a salutat cu respect, încă uimit că nu fusese pocnit măcar o dată. Stamate era sigur că măcar pentru asta o să-şi mai amintească amănunte şi că, nici acelea, nu-i vor fi de vreun folos. S-a întors spre el, înainte să iasă din încăpere şi i-a cerut să-i spună şi lui cum ducea cadourile şi ghiozdanul. Un fleac, cheliosul nu se-ncurca deloc, repetase în neştire, până învăţase poezia. Ori poate chiar aşa se întâmplase.

– Ia dă-mi şi mie numărul tău de telefon, îi mai zise. Poate vreau să te sun.

– N-am telefon, răsunse Van Damme.

– Cum n-ai telefon? Cum naiba te căutau?

– Adică am telefon, da’mi l-au luat caralii când m-au adus aicişa.

– Asta ştiu. Nu ţi-am cerut telefonul, ci numărul de telefon.

Le-a zis să-l mai ţină o zi la beci şi apoi să-i dea drumul, cum tot cereau avocaţii, cu acordul judecătorului. Până la procesul pentru distribuţie de droguri putea rămâne în libertate. Sau în arest la domiciliu. Dacă nu e implicat ca lumea în poveste, îl urmăreau degeaba, dacă e, poate se întâlneşte cu careva şi avansau cu ancheta. Oricum nu strica să stea cineva cu ochii pe el, cât se poate de discret. Ar fi ajuns de râsul lumii să-i păcălească pe toţi.

Ceva neclar îl neliniştea pe Stamate. Van Damme fusese prea dornic să spună tot ce ştia şi experienţa îl făcuse pe inspector suspicios, mai toţi flecarii aveau de ascuns ceva. Îi ceru lui Petruş să insiste pe lângă judecător să obţină repede interceptările convorbirilor lui Van Damme, poate existau, şi desfăşurătoarele convorbirilor din ultimele săptămâni din partea companiilor de telefonie.

Era realist, fusese în viaţa lui în situaţii şi mai rele, când n-avea un fir de care să se lege. Spera ca unii dintre cei implicaţi să fie atât de proşti încât să fi lăsat urme. De obicei nu toţi dintr-un lanţ de traficanţi sunt sclipitori, e unul care închipuie totul şi sub el executanţi cu fruntea lată de-un deget.

– Nu te baza doar pe asta.

– Măcar ţin cont.

Nici nu sfârşise bine înâlnirea cu Van Damme şi se stângeau informaţii noi. Lucrurile începuseră să se precipite. Mai mulţi liceeni fuseseră duşi la spital, în noaptea dinainte, intoxicaţi cu droguri. Câţiva în comă. Habar n-aveau ce luaseră, îşi auziseră prietenii că ajung uşor în al nouălea cer şi au vrut să testeze şi ei, la vârsta lor curiozitatea învinge tot, nu-şi mai aminteau de unde luaseră pastilele. Unele mici şi albe, strălucitoare, aproape străvezii. Cei care-şi mai aminteau ceva, amestecau lucrurile. Câte priviri, atâtea descrieri.

Se înmulţiseră patrulele pe străzi, dar nu reuşiseră să aresteze decât un singur vânzător, un bâlbâit bătut de soartă care dormea prin canale. Nu înţelegeau cum de liceenii au curajul să cumpere droguri din mâinile lui slinoase şi pline de jeg. Dar se mai întâmplase şi cu celebrul Bruce Lee, omul canalelor care-şi făcea veacul la Gara de Nord. Şi ăla vindea droguri.

Vorbele bâlbâitului erau atât de incoerente, că n-ar fi fost capabil să explice cum obţinuse drogurile nici într-o sută de zile. Sau se prefăcea. Era şi îngrozitor de speriat. Abia arestat, nimerise într-o celulă cu câţiva borfaşi care l-au bătut cu picioarele de i-a sunat apa-n cap, doar pentru că era împuţit şi se temeau c-o să-i umple de păduchi, dacă se apropie de ei. Măcar pentru asta, dacă ar fi ştiut ceva, ar fi dat pe goarnă. Nu avea cum să le fie de folos.

 
 

Până la urmă a aflat şi de Valer Grosu.

Fusese găsit un tip cu beregata tăiată, un cui înfipt în cap şi faţa zdrobită. Lăsat în stradă, în apropierea unei pieţe cu trafic intens în prima parte a zilei şi aproape pustie serile. Noaptea mişunau pe acolo dealerii, drogaţii şi curvele. Oamenii cu mintea la ei ocoleau piaţa, dacă nu erau obligaţi să treacă pe-acolo spre casă. Au dat de el înainte să se crape de ziuă, mai să-l calce cu maşina ţăranii care veniseră să vândă dovlecei, castraveţi şi roşii, erau să-l calce cu maşina. Câteva femei au chirăit zdravăn. În mai puţin de un sfert de oră au venit să-l ridice. Tot ce voiau era să cureţe mai repede locul, nu se făcea să lase un hoit în ditamai piaţa în care-o să mişune curând puhoi de lume la cumpărături, nimeni n-a avut grijă de probe. Putea fi orice: o crimă pasională, o păruială între beţivi, o răfuială între bande rivale. Urmele fuseseră amestecate şi călcate în picioare, sigur n-ar fi dus la nimic să treacă să arunce un ochi, Stamate nici nu s-a gândit să întrebe dacă se mai prezervase ceva. Depozitaseră cadavrul la morgă, până l-o revendica vreunul, n-avea niciun act asupră-i. N-au bănuit cine era. Nici acum nu erau siguri. Unii ziceau că e poliţist. Stamate şi-a propus să se oprească la morgă. Spre deosebire de ceilalţi, era convins că omul are legătură cu traficul cu droguri noi. Moartea lui era un avertisment, probabil să înţeleagă mai mulţi. Omul făcuse o prostie, dar una mare, moartea lui trebuia să fie învăţare de minte, să sperie, să bage minţile-n cap cui trebuia. De-aia îl lăsaseră în calea tuturor, la vedere. Pe-acolo mişunau dealerii. De-aia îi înfipseseră un piron în cap. O tâlhărie obişnuită sfârşea cel mult cu o beregată retezată. Sau cu căpăţâna zdrobită cu un par. Nu stă nimeni să bată ditamai pironul, prea mare daraua. Şi-i mai retezaseră şi beregata, să fie siguri că nu-şi revine prin vreo minune. Cel sau cei care o făcuseră fuseseră furioşi la culme. Frustraţi cât încape. Individul îi trăsese pe sfoară, ori poate doar încercase s-o facă, dar ei nu puteau înghiţi afrontul. Pironul era un semnal, nu doar un indiciu de frustrare maximă. Cine ştie unde, în spatele celui care bătuse pironul, şedeau fără îndoială mormane de bani. Când văd cum se risipesc mormanele de bani, ăi care sunt convinşi că le aparţin îşi pierd minţile. Dintotdeauna a fost aşa.

Iar dacă era poliţist şi ăia aflaseră cine ştie cum, sângele li se urcase la cap instantaneu, îi orbise şi-i luaseră maul, nu se putea întâmpla decât într-un singur caz. Nu ucizi un caraliu când ştii c-or să vină o sută pe urmele tale, doar dacă ăla a aflat ceva ce-ţi primejduieşte ţie viaţa. Sau afacerea. Adică în cazul ăsta era chiar nasol.

– Trece-l pe listă, i-a spus Victor Stamate lui Petruş.

Îi ceruse să facă o listă cu inşi sigur amestecaţi în poveste.

– Şi cum mă-sa să-l trec?

– Zi-i Beregată, până se lipeşte un nume de el. Eu i-aş spune direct Valer Grosu.

Petruş albise, îşi amintise cum i se tăiase gâtul omului, dar tastă ceva pe iPhone-ul său.

– Fii bărbat, i-a spus, s-ar putea să mai dăm peste unii la fel.

Petruş l-a privit chiorâş. Dimineaţa începuse a dracului. Nu de asta acceptase el să facă parte din echipă.

– De ce vrei să-i zic Valer Grosu?

– Am o bănuială.

Pe listă mai erau Van Damme, mai mult de formă, vreo trei dealeri cu vechime consemnaţi în arhivele poliţiei, nu se ştie cum mereu scăpaţi basma curată, şi doi traficanţi răi de tot de care îşi amintise Stamate. Doar că traficanţii ăştia erau, din câte ştia el, la puşcărie şi oricât erau legile de blânde şi li se reduceau infractorilor pedepsele cu câte o treime sau mai mult, dacă deveneau peste noapte savanţi şi concepeau o carte ştiinţifică, nu le venea să creadă că fuseseră şi ei eliberaţi. Nu-i vedea scriind, de-abia îşi mâzgăleau numele. Dar se mai văzuseră minuni. Petruş să facă bine să cerceteze. A promis că se ocupă cu entuziasm.

A venit cu răspunsul în mai puţin de o oră: unul din cei doi era liber de mai bine de o jumătate de an, deşi nu scrisese vreo carte, doar în urma unor chiţibuşării avocăţeşti. Petruş avusese iniţiativă, nu aşteptase sugestiile lui Stamate: aflase că se menţinuse un fel de control judiciar, dar în zadar. După vreo două săptămâni, traficantul nu mai era de găsit, nici acasă, nici la rude, nici la vreuna dintre amante, intrase în pământ. Asta nu însemna că fusese racolat şi era mâna lui în noile isprăvi, dar dosarul se îngroşa. Sigur erau destui pe urmele omului, ar fi ajutat pe toată lumea.

– L-ai prins o dată, poţi să-l prinzi şi a doua oară, spuse Petruş. Măcar să vezi dacă are vreun amestec.

– Singur nu pot.

Iar ajutorul era exclus. Dosarul procesului se rătăcise, iar din dosarul poliţiei lipseau fotografiile. Nu numai ale lui, lipseau fotografii din mai multe dosare. Cineva parcă îşi amintea vag că se ceruseră, nu se ştie pentru ce, un teanc de fotografii de infractori. Nu exista nicăieri vreo cerere, vreo aprobare, vreun document de tranfer al lor, nu se ştia cine le ceruse. Nu se ştia nici măcar dacă într-adevăr le ceruse cineva şi nu era totul decât o perdea de fum să-şi acopere unii neglijenţele. Cine să fi provocat perdeaua de fum?

– Crezi că vreunul de pe listă e omul nostru?

– Ar fi simplu, a spus Stamate.

– Care ar fi şansele?

– Nu ştiu.

– Nu cred că omul nostru e printre ei. Ar fi prea simplu. Nu e consemnat nicăieri să fi vorbit vreunul de pulă ăla de Tati.

– Cum ziceau sursele.

– Cum ziceau sursele. Nu înseamnă nici că Tati e capul, a spus Petruş.

– Nu înseamnă. Dar cât nu dăm de el, rămâne o enigmă. Enigmele sunt periculoase pentru poliţişti. Deocamdată, Tati e cheia. Sau una dintre chei.

Stamate se aştepta să-i spună să-l caute pe Tati, dar era evident că nici unul cu mult mai lipsit de experienţă decât Petruş n-ar fi făcut-o. N-a făcut-o nici el.

A spus Stamate, în schimb:

– Să dăm de el.

I s-a părut că întrezăreşte un zâmbet pe chipul plin de coşuri. Şi-a zis că, data viitoare când i se va mai părea că vede zâmbetul, o să-l întrebe de ce n-are şi el o iubită. Ştia că n-are niciuna.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press

Principalele valute BNR - marţi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1451
Ieri:
Azi: 4.3202
Diferență: 1,1306
Ieri:
Azi: 5.5448
Diferență: 0,3075
Ieri:
Azi: 4.3410
Diferență: 0,9488
Ieri: