1. Forin Lucan, Memoria fecioarei; 2. Laurenţiu Midvichi, Nud cu inger; 3. Marilena Murariu, Introspecţie; 4. Nicolae Maniu, Ambiguitate; 5. Reka Dup, Păstoriţă; 6. Rodica Toth Poiată, Nu ştii ce pierzi
O snoavă orientală, intâlnită mai demult in paginile ingălbenite ale unui recueil, intr-un anticariat – o legenduţă să-i zicem, mignonă şi esenţială, savuroasă şi cu ghivent moral – spunea aşa: Impăratul era de vreo trei ani incurcat cu un război, pe alte meleaguri. Acasă, impărăteasa, singură cuc. Deşi... Când sorţii de izbândă păreau să fi inclinat de partea lui, monarhul, intrat deja in fibrilaţii, a trimis degrabă un sol la palat. Ca să-i precizeze consoartei că el este aproape gata şi, prin urmare, să se pregătească şi să-l aştepte cu desfătări. Dar, când solul a dat buzna in iatacul impărătesc, ei bine, stăpâna era intr-o situaţiune nu tocmai decentă. Mesagerul a zis „Oooops!" şi a dat să se retragă. Impărăteasa s-a ridicat din baldachin şi i-a zis: „Vino! Ba nu, stai!... Adică, mai intâi, du-te!". Să-l cheme pe pictorul oficial al Curţii. Acela a sosit degrabă şi stăpâna i-a poruncit: „Eu o să petrec cu acest voinic, iar tu să zugrăveşti totul!". Cu ochii cât cepele, artistul s-a apucat să pună treaba in operă. „Incă ceva!" – s-a oprit impărăteasa din destrăbălare. Şi a spus: „Mai vreau un singur lucru, să inlocuieşti chipul acestui bărbat cu cel al soţului meu!". Apoi, la plecare, solului: „Tu, care, acum, eşti deja parte din poveste, dă fuguţa şi convinge-l pe impărat că-l aştept cu cele mai neinchipuite dezmierdări!". La intoarcere, impăratul s-a bucurat şi, la finele răsfăţului, a descoperit cu uimire tabloul ce-i infăţişa pe ei doi, vrăjiţi de deliciile dragostei. „Mi-am ţinut cuvântul, nu-i aşa? Ţi-am dăruit cele mai voluptuoase clipe!". Pictorul, cred, cât se poate de firesc, a orbit de tânăr. Cât despre sol, el e rătăcit in istorie.
Erosul in arta plastică beneficiază de determinări precise. Se face. Adică, recalibrează in virtual, cu o seninătate aproape scandaloasă, intimitatea clipei reale de desfătare. Pe care „mesagerul", din experienţa sa proprie (căci e „parte din poveste"!), o relatează cu har.
Insă demonstraţia de la Galeria Veroniki, in care trei artişti şi trei artiste pun, cu şiretenie, erosul, chipurile, pe seama verii şi a unui motiv*, are toate şansele să răstoarne banalul unei solomonii şi să trimită pilda in sărbătoare. In festivitate de premiere.
Pornind de la academismul „motivului" propus – tabloul „Jeune fille se défendant contre L’Amour", al pictorului francez William-Adolphe Bouguereau, expoziţia soluţionează lupta. Câştigă Dragostea.
Pictorii Florian Lucan, Nicolae Maniu, Laurenţiu Midvichi, Marilena Murariu, Rodica Toth Poiată şi sculptoriţa Reka Csapo Dup şi-au pus in gând şi in talent să „fabulizeze" pe seama tabloului franţuzului şi să iscodească prin propria lor viziune tărâmul in care Erosul o atacă pe biata fată. Şi, totdeodată, să celebreze victoria acestuia.
Fabula lui Florian Lucan este eminamente vegetală (foarte curios la un munte de bărbat!), iar aforismul ei delicat coboară cu sfioşenie in floare. Polenizând tablourile fie cu inimi incorona(ria)te, fie cu coloane de floarea-sorelui, gravide ori secţionate de greutatea pârgului. De altfel, exceptând două sau trei pânze, pictorul recurge predilect la forma erectilă – simbol vag falusian – a coloanei, dar sugestia frustă, verde, se domoleşte decent şi graţios prin concentraţia inocentă a materialului. Pentru Florian Lucan, Erosul este biletul de intrare la un concert floral in Paradis.
Nicolae Maniu, sigurul absent de la vernisaj, intrucât flanează pe undeva, pe cheiurile Senei, şi-a trimis „observaţiile" plastice, spre a ne convinge că Bouguereau a rămas un simplu naiv, chiar aşa, adăpostit sub cupola faimosului L’Institut de France. Sensul erotismului propus de Maniu este unul foarte lucid, aproape rece, ca o bacanală pe un bloc de gheaţă. E aidoma unui păcat comis la lumină, in care abia câteva falduri dacă acoperă unele colţuri de ruşine. Simbologia este dezambiguizată şi explicită (culmea! in „Ambiguitate"), in vreme ce tehnica se situază undeva intre colaj şi Dali („Tentaţia convertirii", de pildă, trimite spre morfologia din „Ispitirea Sfântului Anton" a domnului Salvador, dar, in acelaşi timp, prin tuşa halucinatorie, şi la omonima lui Grünewald!). Tablourile lui sunt probe contondente de patimă glacială cu năluciri.
Nudurile lui Laurenţiu Midvichi sunt insoţite mai peste tot de un peşte exemplar. S-ar putea să fie o explicaţie prin faptul că autorul provine din mărginimea Deltei, acolo unde oamenii se nutresc nu numai cu peştele, dar şi cu miturile lui ancestrale. Altminteri, coborând in riturile precreştine, asocierea nu este intâmplătoare. Peştele este legat de fertilitate, naştere, sexualitate şi o reprezenta pe Marea Zeiţă Mamă. Mai târziu, in Grecia Antică, zeiţa peştilor, Afrodita Salacia, era venerată in ziua ei sfântă, vineri („Venere şi Madonă!!"), atunci când se mânca numai peşte şi se organizau mici petreceri orgiastice. Pe de altă parte, Midvichi este sedus de spectacolul misterios al „celei mai bogate palete de culori din lume", cromatica extraordinară a solzaturii peştilor, in perioada lor de imperechere. De aceea, toate pânzele sale lasă senzaţia unor ugere semantice, pline cu desluşiri implinite asupra fertilităţii.
Marilena Murariu visează erotic, eretic şi eteric. Nudurile, văzduhul, culorile, gesturile personajelor, ambianţa, nimic nu pare de pe lumea asta. Toate sunt nişte savante puneri in scenă de către un regizor omniscient, in care transparenţa joacă rolul principal. Trupurile sunt parcă alcătuite din falduri spectrale, din umbre de foc sau crâmpeie de cer noptatec (de aceea, balanţa culorilor se apleacă serios spre mov, bleu, lilas, verzui!). Sunt construcţii aurorale puternice, care, prin inconsistenţa lor deliberată, se găsesc la jumătatea unui drum, intr-un punct de inflexiune in care seducţia şi impulsul erotic intră intr-o osmoză narcotizantă. Erosul Marilenei Murariu este expresia lilială, dar neimpăcată, eretică spuneam, a ceea ce am putea numi neurosuflet.
Personajele pe care şi le inchipuie Rodica Toth Poiată sunt mătăsoase şi delicate ca o rază de soare la apus. Fiecare tablou le infăţişează intr-o atmosferă in care senzualitatea plesneşte de dorinţă. Femeile, cuplurile, atitudinile lor, contorsiunile, chimia lor senzitivă sunt, de fapt, tot atâtea ipostaze ale unui preludiu continuu. O frustraţie a aşteptării. Ce anunţă un act incandescent. Erosul este o formaţiune logică in statu nascendi. Când şi când, pentru a plasa peisajul intr-un plan uşor moraligen, autoarea mai uită cu bună ştiinţă acolo câte un măr, spre a defini vina şi de a repune in drepturi mitul. „La jeune fille" a lui Bouguereau, in viziunea Rodicăi Toth Poiată este un pic perversă: ea doar mimează că se apără. In realitate, tânjeşte.
Miniaturile in bronz ale sculptoriţei Reka Csapo Dup, pe care, aşa cum imi mărturisea, a pus mâna şi timp de zece ore pe zi, ca să le definească, sunt adevărate bijuterii. Exuberant-oximoronice. Fiindcă e greu de imaginat strădania de a imblânzi metalul greu, inuman de masiv, transformându-l in dantelele şi broderiile, in voalurile şi carurile afânate graţios, ale păstoriţelor, saltimbancilor şi personajelor Art Nouveau care i-au ţâşnit din mâini. Decât dacă eşti sănătos, expansiv, dăruit şi puternic. Dacă vrea, Reka Dup e in stare să şlefuiască o stâncă până la mărimea şi strălucirea unui pietre preţioase.
...Aşadar, războiul se termină. Erosul o câştigă pe „La jeune fille". Impăratul se intoarce la deliciile sale. Iar solul, ce să facă, se bucură şi el!
*) Erosul verii, pictură-sculptură-grafică, Galeria Veroniki Art
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
