"It's show time!" - isi spunea coregraful din "All That Jazz", de fiecare data, la sfarsitul unui ritual din care nu lipseau stimulentele medicale, pentru a putea rezista suprasolicitarii. O spunea cu zambetul de buze, incurajandu-se singur, inainte de a se lansa cu capul inainte intr-o noua repetitie, un nou spectacol sau intr-o noua relatie amoroasa. Dar surasul autoincurajator nu insemna mare lucru, caci tot cu zambetul pe buze avea sa moara, moarte regizata ca o feerica iesire din scena, cu nenumarate "duble" spectaculare si cu acel greu de uitat "Bye, bye, life, I think I'l gonna die!". "The show must go on!" - ii raspundea Queen prin vocea fara egal a lui Freddie Mercury, refren "muscat", aruncat aproape cu furie, dupa "descrieri de natura" dezolante ("Empty spaces... abandoned places...") si tragice intrebari retorice de genul "All and all, does anybody know what are we living for!?".
In ambele cazuri vorbim despre morti, caci nu doar Freddie s-a dus. Moartea din film a fost dublata de cea reala a regizorului Bob Fosse, "All That Jazz" fiind cantecul sau de lebada premonitoriu, testament si profesiune de credinta.
La urma urmei, are cineva habar pentru ce traim? "Pentru spectacol" este un raspuns foarte aproape de adevar. Nevoia de spectacol este omniprezenta si uneori de-a dreptul devastatoare. Aproape la fel de importante par a fi prezenta si reactiile publicului, dar si punerea in scena, montarea, spectacolul propriu-zis. Iisus Hristos a cerut ca, atunci cand dai de pomana, sa o faci atat de discret incat "sa nu stie stanga ce face dreapta". Nu numai ca n-a fost ascultat, dar vorba Sa circula trunchiata si cu semnificatia jalnic deturnata!
Prin spectacol, la prima vedere, se intelege o manifestare artistica si, prin extindere, anumite manifestari publice, in special cele ale politicienilor. Daca vom sublinia ca actele artistice nu trebuie neaparat sa apartina profesionistilor si nici sa se petreaca intr-un cadru institutional -, dintr-odata sfera de acoperire a conceptului de spectacol se dilata spectaculos, ingloband Trupa pe butoaie, manifestarile underground, muzicantii de la colt de strada, ba chiar si micutii cersetori care lalaie prin metrou "Mamelor din lumea-ntreaga/ Io va dau un singur sfat:/ Nu lasati copii pe strada/ De dragul unui barbat!" sau "Iata Anul Nou s-a apropiat!".
A doua redimensionare se obtine atunci cand constatam ca, pe langa politicieni, sportivi, artisti si vedete media, performeri de spectacole sunt toate persoanele publice aflate in imprejurari publice. Mai mult decat atat, trebuie sa admitem ca in sfera mentionata se inscriu si mare parte dintre manifestarile - publice si chiar private - ale cetatenilor obisnuiti. Nu degeaba exista expresia "A se da in spectacol". Ne place aproape tuturor s-o facem, uitati-va pe strada...
In definitiv, ce NU este spectacol? Am putea califica astfel, eventual, doar atitudinile spontane, naturale, care nu sunt grevate de nicio intentie de a crea o anumita impresie, de a juca un anume rol, de a sluji un scenariu si o regie - fie ele oricat de primitive. Dar de cate ori ne comportam astfel? De cate ori spunem exact ceea ce gandim si ne purtam firesc? De cate ori o persoana intrebata "Ati aflat ca in Romania au fost infiltrati agenti patogeni?" raspunde cinstit "Nu sunt sigur(a) ca stiu ce este un agent patogen"?
Spectacol e aproape totul. Spectacolul se petrece pe orice scena (teatru, opera, balet, circ, concert simfonic sau rock), dar - nota bene - si in stal. Spectacol este in orice intrecere sportiva, dar si in tribuna. Spectacol este - cu asupra de masura - in viata politica, in cea sindicala, in mitinguri, in toate soiurile de concursuri, in felurite manifestari de sunete si lumini, in festivaluri, in presa scrisa si audiovizuala, in literatura, in artele plastice si, nu in ultimul rand, in realitatea virtuala a internetului.
Prin opozitie cu aceasta din urma, in ultimii ani a explodat pasiunea pentru spectacolul realitatii. Desi se afla in contradictie logica fata de sintagma, caci o manifestare care are scenariu si regie, basca logisitica, NU aduce in fata noastra realitatea nuda, reality show-urile au prins imediat si foarte tare, pentru ca se bazeaza pe o nevoie la fel de puternica precum aceea de spectacol: nevoia de a fi iluzionat. Ne place sa credem ca vedem realitatea necenzurata, desi pentru a face asta ar trebui sa ne uitam nu la televizor, ci pe fereastra.
Cine are nevoie de spectacol? Desigur, si spectatorii (fie doar ocazionali), nu doar cei care "joaca" in el. Iar pentru acestia din urma nevoia e, de obicei, tripla. In primul rand, fireste, vocatia. Vrei sa faci asta, simti ca poti si trebuie s-o faci, ca ai ceva de comunicat. Urmeaza motivatia pragmatica: sa obtii ceva (bani, glorie, alte avantaje, dintre care unele pot fi indirecte si subtile - de pilda, sa te vada cineva jucandu-l pe Hamlet si sa-ti propuna un contract tentant in publicitate...). Dar nu este de neglijat nici histrionismul pur, nevoia de a te da in spectacol, de a avea public, de a juca un rol, de a evada din propria-ti piele, uneori prea stramta.
Pentru fiecare tip de spectacol in sine - inclusiv pentru cele nedeclarate ca atare -, merita analizate toate elementele-standard ale genului, de la scenariu si regie pana la scenografie si costumatie, fara a uita sufleurul...
Pe de alta parte, si acest teritoriu este atins inevitabil, in zilele noastre, de tendinta spre interdisciplinaritate. Nu prea mai exista, de pilda, montari teatrale in care muzica sa nu joace un rol principal. De partea cealalta, concertele - chiar unele dintre cele dedicate muzicii clasice - se slujesc tot mai mult de instrumentele dramaturgice.
Una peste alta, in aproape oricare moment al vietii noastre suntem fie actori, fie spectatori, fie si una, si alta.
REALITY SHOW
Moarte in direct
Satui de atatea simulari de viata, satui (totusi) de telenovelele in care matusa din episodul 253 se dovedeste a fi, 811 episoade mai tarziu, fina verisoarei iubitului stranepoatei unuia dintre celelalte personaje - nu se intelege bine care -, telespectatorilor contemporani li s-a deschis apetitul pentru spectacolul realitatii.
Ce-ar fi daca lacrimile ar fi pe bune? Daca am putea vedea oameni care chiar sufera? Ideea s-a trifurcat:
1. emisiunile de tip Iarta-ma, Din dragoste pentru Surprizele cu Tradati din Vara ispitelor etc.;
2. programele de tip concurs, care combina inteligent atractia spre presupus-bruta realitate (in fapt, atent regizata) cu aceea spre competitie, adrenalina, suspans, preferinte, tinut de pumni, incurajari neauzite de combatanti, injuraturi la adresa arbitrului etc.;
3. strania idee a transmiterii/inregistrarii neselective a vietii unei vedete: cum se spala pe dinti, cum se scarpina undeva, cum poarta discutii sclipitoare despre scutece.
In ceea ce priveste competitiile, paleta e foarte larga, de la Big Brother (construit pe traiul in comun, astfel incat spectatorul poate jubila ca altii se calca pe picioare mai abitir decat el cu soacra-sa), trecand prin testele de supravietuire fie pe o insula, fie - din contra - in jungla civilizatiei si ajungand pana la concursurile de competenta, dintre care cel mai faimos (si longeviv) este Ucenicul, moderat de milionarul Donald Trump, miza fiind, in acest caz, nu un premiu fix, ci un job si un salariu (de invidiat) pe viata.
Ei, bine, scriitorii s-au simtit provocati: pana unde ar putea merge spectacolul vietii televizate? In urma cu vreo trei decenii, un autor SF imagina un reality show in care miza era chiar viata! Un condamnat la moarte isi poate castiga nu doar supravietuirea, ci si libertatea daca face fata timp de o luna unor asasini profesionisti. Daca nu, nu. Totul e transmis in direct.
Mai recent, Amelie Nothomb descrie, in romanul Acid sulfuric, nici mai mult nici mai putin decat un lagar de concentrare in regim de reality show!
Un lagar "alimentat" prin capturari la intamplare pe strada si in care munca silnica, foametea, bataile, schingiuirile, umilintele si executiile sunt pe bune.
Daca la Big Brother publicul voteaza cine iese din casa, aici alege cine intra in camera de gazare.
Cartii i se pot reprosa multe.
Are caderi de ritm, lungi zone in care e uitat cu totul unul sau altul dintre elementele-cheie (de pilda, Organizatorii), tensiunea e foarte inegala, unele rezolvari (in special finalul, din pacate) sufera rau in zona logicii.
Dar romanul Ameliei Nothomb are un merit incontestabil: fortand nota in zona grotescului, riscand chiar acuzatii de blasfemie, trage un cumplit semnal de alarma. Da, daca nu vom stabili repede care sunt limitele morale ale exhibarii vietii private si cele ale competitiei, intr-un viitor nu foarte indepartat e posibil ca societatea, sastisita de orice altceva si dornica de emotii tari, sa accepte asa ceva. Deja s-au transmis sinucideri in direct, ca sa nu mai vorbim de agresiuni.
?Publicul vrea sange? nu este o exagerare. Ratingul unei curse auto sau chiar cel al unei probe de coborare la schi e cu atat mai mare cu cat exista conditiile (meteo) unor accidente spectaculoase. Dar nici nu e nevoie sa vorbim despre spectacole regizate - uitati-va la ce se intampla cand are loc un accident rutier: cati opresc ca sa ajute si cati doar SA VADA?
FOCUS
Orasul-spectacol
Pe meleagurile noastre, anul 2007 a adus nivelul nec plus ultra in materie de spectacol: orasul-spectacol.
Nu o zi, nu o saptamana, ci un an intreg! "Sibiu - capitala europeana a culturii" este un eveniment de mari proportii si cu o greutate exceptionala in economia imaginii externe a Romaniei. Dar si - nu in ultimul rand - un lung sir de ocazii de a ne simti bine si de a deveni cu o secunda mai destepti ori mai culti.
Anul acesta, Sibiul ar fi trebuit sa fie un loc de pelerinaj national. Pana acum s-a intamplat astfel in prea mica masura - si din cauza unor balbaieli organizatorice, dar mai ales ca urmare a parcimoniei cu care principalele mass-media promoveaza ceea ce se intampla acolo, in inima Transilvaniei.
Caci de intamplat se intampla aproape orice, inclusiv 35 de spectacole de teatru pe zi (sic!), vreme de 11 zile, in timpul festivalului de profil. Aproape patru sute de spectacole intr-o saptamana si jumatate e ceva, nu?
De altfel, Sibiul a fost inclus de cotidianul britanic The Guardian in topul "celor mai fabuloase 50 de locatii turistice ale lumii" - si nu neaparat datorita pozitiei speciale din acest an, caci principalele puncte de atractie mentionate sunt cultura de cafenea, arhitectura diversa, care variaza de la gotic la Art Nouveau, si fortificatiile orasului. Topul este impartit in mai multe categorii, Sibiul figurand in randul noilor descoperiri, alaturi de insulele Lakshadweep, Sarajevo, Yemen, Algeria si croazierele pe raul Yangtze. Potrivit celor de la The Guardian, la Sibiu un sejur de sapte zile in luna mai, cu transport inclus, costa 727 de lire sterline. Mai ramane sa-l descoperim si noi. Pe cat posibil, inainte de raul Yangtze.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
