Într-o zi din luna august a anului 1810 (sau era, cumva, 2010? nu mai ştiu...), spre seară, după o crâncenă confruntare cu o trupă de "Kaiserlichs" ardeleni pe înălţimile de la Rosenau, frânt de oboseală, plin de praf şi de sudoare, cu ochii injectaţi de fumul pulberii negre, cu gust de pucioasă în gură tot de la ea - gust ce nu poate fi alungat nici îngurgitând o cantitate apreciabilă de băutură (aşa cum ar fi fost tentat să facă orice adevărat grenadier ca mine), m-am trântit în aşternut şi am adormit buştean.
Slujeam de ceva vreme în armata "Marelui Om", adică a împăratului Napoleon I, dar niciodată parcă nu cunoscusem o campanie atât de dificilă, cu aşa mari diferenţe de temperatură şi cu ploi intermitente ca în aceste zone. Căciula de urs, proptită în baionetă, se deformase, fiind îmbibată de transpiraţie - sau, poate, mă pocnise vreun adversar în cap?!? Chiar şi penajul, foarte semeţ în bătălie, acuma se pleoştise. Am avut un somn greu, fară vise. Şi totuşi, în dimineaţa următoare, minune: m-am trezit general! Nu, nu era un vis - fie el cel mai roz şi mai îndrăzneţ avut vreodată la trezie de un militar - ci realitatea palpabilă! Aceasta pentru că schimbasem epoca.
Iată avantajul unui re-enactor: să schimbe, cu rapiditate, epocile istorice, uniformele, armatele şi... gradele de pe umăr. Versatilismul acesta nu este o frivolitate, ci o aspiraţie spre cunoaşterea şi acoperirea, prin experienţă personală, a cât mai multor perioade.
Dar, să recapitulăm şi să vedem cum s-au desfăşurat lucrurile în acestă lume mirifică a oamenilor maturi ce se joacă, în sfârşit, serios, de-a soldaţii, aşa cum nu au putut-o face la vârste fragede, când încă se mai aflau sub vigilenta supraveghere părintească.
A doua ediţie a Festivalului Istoric-academic "În numele trandafirului", a debutat în piaţa oraşului, unde se strânseseră trupele aliate ce "puseseră stăpânire" pentru două zile, pe oraşul Râşnov şi, conform proclamaţiei citită de generalul comandant, se prezentau ca "amice", angajându-se să respecte ordinea şi autorităţile preexistente, să nu prade şi să nu sperie localnicii... în schimbul unei bune primiri şi asigurării unei abundente aprovizionare. Totuşi, ocupaţia militară este ocupaţie militară, aşa că "ocupanţii" şi oficicalităţile locale se comportau ca atare: generalul l-a invitat pe domnul Primar - ce-şi purta, cu mândrie şi distincţie, uniforma funcţiei sale civile - să treacă în revistă trupele şi să salute drapelul. Apoi, ca gest de mare preţuire faţă de îndatoritoarele gazde, acestea au fost distinse cu medalia "Tradiţie Militară", cu bareta "Râşnov" ce fusese instituită special pentru a nemuri actuala victorioasă campanie.
După care, trupele s-au încolonat şi, având în frunte pe Primar şi pe general, au pornit în marş spre fortăreaţă. Unii dintre participanţi, neobişnuiţi cu marşurile lungi sub arme şi cu întregul echipament, au trebui să primească ajutor la urcarea colinei destul de abrupte.
Dacă prima seară a fost dedicată perioadelor moderne mai apropiate (1877-78, 1914-1918) ziua următoare a fost consacrată evului mediu târziu şi zorilor istoriei moderne. Aşa că sclivisiţii arhiduci şi baroni de viţă Romanovă ori Habsburgă din ajun se transformaseră, peste noapte, fie în cavaleri cruciaţi fie în puşcaşi napoleonieni. Sub zidurile maiestuoase ale Cetăţii Râşnov, ienicerii osmanlâi şi seniorii creştini au încrucişat din nou săbiile şi au solbozit o ploaie de săgeţi unii asupra celorlalţi. Şarja ienicerilor a fost înspăimântătoare şi turfaşii cavaleri apuseni, în armuri grele, nu au putut rezista şocului infanteriei uşoare a Imperiului Semilunei. A urmat pauza de prânz când bucătarul Regimentului 6 Dorobanţi, ce fusese ajutat de mai toată suflarea românească la curăţatul cartofilor şi tăiatul cepei, a anunţat că este gata tocana pe care o pregătise, cu har, într-un ceaun pântecos. Pentru că generalul de drept al unităţii, din considerente de tranzlare spre altă epocă, nu deţinea, în acea zi, gradul potrivit, pentru degustarea mâncării soldăţeşti a fost invitat ofiţerul cel mai înalt în grad, anume maiorul de dragoni cesaro-crăieşti baron Roman Gamotha. Cu amabilitatea-i caracteristică, domnia sa a primit această însărcinare de care s-a achitat exemplar, în pofida fierbinţelii sosului ce i-a fript, cu singuranţă, buzele şi limba. Apoi, trupele s-au aliniat, cu gamela şi cu tacâmul de epocă în mână, şi fiecare şi-a primit tainul cel gustos.
Un perfid sergent major de dorobanţi, profitând de oboseala şi neatenţia unui biet granadier flămând, concentrat asupra blidului său de lemn plin cu măncare, se pregătea, pe la spate, să-l terorizeze după obiceiul său infam de a se purta cu subordonaţii, fapt ce a fost de mai multe ori demascat în presă. Făcea aceasta sub ochiul tolerant, acompaniat de zâmbetul blajin, al baronului Gamotha. Uita, acel nesăbuit subofiţer, că gradele se pot modifica, peste noapte, şi că ar putea el însuşi să cadă pradă unei meritate penitenţe pentru abjectele sale acte, de adevărat satrap!
S-a mai dat ostaşilor o oră de repaus în acea după-amiază toridă după care, micul grup de infanterişti din Regimentul 57 de Linie din armata lui Napoleon a fost adunat şi a efectuat instrucţia de bază a şcolii soldatului şi apoi şcoala de pluton. Nu departe se înstruiau austriecii îmbrăcaţi în uniformele lor albe. Ţinutele colorate şi ordinele date în franceză şi germană au atras un public numeros. De la instrucţie s-a trecut, fără menajamente, la confruntarea între cele două forţe oponente. Francezii erau comandaţi de caporalul Horace iar austriecii de locotenentul Bogdan, ardelean neaoş, de loc din Hermannstadt (Sibiu). După încărcarea în 12 timpi a muschetelor şi slobozirea lor asupra vrăjmaşului, ce avansa, atunci când grupurile ajungeau foarte aproape unele de altele, se angajau lupte corp la corp. În acele momente de încrâncenare am aflat cât este de tare vajnicul locotenent Bogdat care a parat, cu sabia, lovitura de baionetă ce-i fusese destinată. Dar, la ordinul "Halt!" - care, unii au decoperit, cu uimire că, şi în germană şi în franceză, era tot "Halt"!!! - ne-am oprit avântul şi ne-am descleştat mâinile de pe arme şi din grumazul adversarilor. În final, la comanda superiorilor, am şarjat asupra publicului - spre groaza unora mai slabi de înger, dar şi spre deliciul nostru, al combatanţilor, care ne bazam pe efectul psihologic de final. Am primit aplauze şi felicitări.
Maiorul Gamotha, doar spectator în această confruntare, a venit să ne gratuleze. Spre a-i recompensa entuziasmul, i-am oferit tabachera mea din baga, pentru a lua o priză, care i-a produs mare plăcere, mai ales după ce, trasă pe nas şi-a făcut efectul şi a strănutat sănătos. Este ştiut că, la începutul secolului al XIX-lea, prizatul tabacului deţinea locul preponderent între "viciile" societăţii urbane şi se bucura de înalta preţuire a nobilimii faţă de practica fumatului care era limitată la clasele de jos ale societăţii, în special la soldaţi, marinari şi la orăşenii cu ocupaţii dubioase. Aşa că nu a fost de mirare că un baron cu sânge albastru a acceptat, cu graţioasă amabilitate, priza de tutun din tabachera unui simplu grenadier imperial.
Când s-a lăsat seara, după o nouă revistă a trupelor în piaţa oraşului şi explicaţiile privind uniformele şi echipamentul grupelor participante, ni s-a ordonat să rupem rândurile şi fiecare ne-am purtat paşii osteniţi spre cvartirul stabilit. Am mai stat de vorbă cu camarazii, în jurul unei stacane de băutură. Apoi a urmat o noapte de binemeritată odihnă. Iar, în dimineaţa următoare, s-a petrecut minunea: m-am trezit în altă epocă şi cu alt grad! Eram acum general de brigadă al trupelor române din vremea Războiului cel Mare. Evoluţia, în timp, era firească în pofida rapidităţii sale ameţitoare: nu poţi ajunge general - independent de faptul că în raniţă porţi, încă de la înrolare, bastonul de mareşal! - dacă nu ai încercat greutăţile campaniei ca simplu soldat. Iar eu le-am cunoscut, din plin, în mai multe campanii napoleoniene, la Austerlitz, Zneim, Iena şi Waterloo.
Am îmbrăcat uniforma gri, de campanie şi, împreună cu trupa, ne-am deplasat la cimitirele locale, ortodox şi protestant, pentru a depune coroane de flori la monumentele eroilor căzuţi pentru patrie - fiecare pentru patria sa! După atâţia ani, încrâncenarea şi duşmănia din trecut sunt demult uitate. Acesta este şi motivul pentru care ne întâlnim şi simulăm lupte pe viaţă şi pe moarte, deşi, în realitate, toţi suntem buni prieteni, atât în viaţa civilă cât şi în aceea de militari de duminică: pentru a-i omagia pe aceia care s-au jertfit pentru o cauză în a cărei justeţe credeau cu tărie. Acum ei sunt umbre. Iar noi suntem umbrele acelor umbre, readucând în actualitate fapte şi oameni demult dispăruţi, spre a oferi lecţii de istorie vie acelora care nu mai au răgazul - şi poate nici apetenţa - să citească un compendiu de specialitate.
După aceste momente solemne, ne-am strâns în tabără, la poalele cetăţii, fiecare sub cortul său - sau sub pânza de cort folosită drept pelerină - pentru că ploua torenţial. Ne întrebam dacă mai este cazul să punem în scenă lupta dintre aliaţii franco-belgo-ceho-ruso-români şi trupele Puterilor Centrale, germano-austro-ungaro-bulgare. Dar publicul se adunase, în număr destul de însemnat, şi nu puteam să-l dezamăgim: sub umbrele şi canadiene viu colorate, punctau, cu nuanţe vesele, peisajul mohorât al cetăţii peste care pluteau nori grei. S-a luat decizia bărbătească de a înfrunta intemperiile şi a ne încerca forţele pe câmpul de luptă. În fond, soldatul nu se fereşte de nici o greutate atunci când goarna Patriei îl cheamă la arme! Au fost împărţite armele şi muniţia. S-a discutat planul de bătaie şi trupele şi-au ocupat poziţiile.
La semnalul dat, a început salvele. Căpitanul Şerbănescu - fostul caporal francez de ieri - era mereu în fruntea oamenilor săi, dându-le exemplu de abnegaţie şi bravură. Cu pistolul în mână şi fluierul la buze, îşi îndemna oamenii la atac. Un combatant din Legiunea Cehoslovacă, ascuns după un zid, încerca să afle poziţia inamică iţindu-şi, deasupra parapetului, şapca pusă în vârful baionetei spre a atrage focul duşman. Bulgarii se strecurau, pe brânci, şi aruncau grenade în liniile aliate. Câţiva dintre românaşii noştri aprigi le apucau şi le azvârleau înapoi. Fumul exploziilor concura şi întrecea chiar ceaţa deasă ce ne învăluia. După mai multe atacuri şi contra-atacuri i-am răzbit pe inamici. Au fost luaţi câţiva prizonieri. Pe unul dintre nemţi, fără centiron şi cartuşiere, îl încolţiseră legionarii cehi şi-l făceau să danseze tragând focuri de armă la picioare, ca în filmele western.
Lupta se încheiase. Acuma iar eram cu toţii prieteni. Trupele au fost adunate în careu, cei bravi au fost distinşi cu decoraţii iar tuturor celorlalţi le-au fost înmânate diplome, udate şi acestea de stropii interminabilei ploi. Soldaţi şi ofiţeri erau muraţi de averse, toţi dornici să ajunga undeva, sub un acoperiş, să se usuce şi să se încălzească. Campania se încheiase.
Mai rămânea un singur episod din program, cel mai important: depunerea unei coroane de flori la cenotaful inimii Reginei Maria din stânca Branului. Pentru că românii, mult încercaţi de vicisitudinile meteorologice şi ale războiului, se declaraseră epuizaţi, generalul şi locotenentul Pepene (în civil) au format o mică secţie din cei câţiva poilus francezi, dotaţi cu mantale şi încă neudaţi până la piele, şi am mers în acel loc mirific de eternă odihnă. Caporalul Michel Japin a hotărât ca, onoarea de a purta coroana, să revină celor mai tineri din subordinea sa pentru ca, peste timp, să îşi aminească şi să povestească urmaşilor despre acest eveniment memorabil. Pătrunşi de solemnitatea momentului, soldaţii au dat onorul iar ofiţerii au salutat nişa goală, săpată în piatră, care adăpostise, cândva, caseta cu inima Reginei.
Peste o oră, toţi ne schimbasem hainele ude şi, primeniţi în straie civile, ne priveam cu mirare cât de banali şi de străini arătam faţă de vajnicii războinici de mai înainte. Visul luase sfrâşit! Dar, în inimă, continuam să fim soldaţi şi ne gândeam, cu speranţă, la următoarea campanie ce avea să ne reunească sub drapel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
