Oximoronicul titlu sub care isi strange cele mai recente poeme poetul Ion Pop este cat se poate de inspirat. Asta pentru ca el devoaleaza - la unison cu desenul de pe coperta - nu doar tema trecerii si a mortii, dar si oglindirea ei intr-o visceralitate ironica. Stim inca din volumele anterioare ca rasturnarea vechilor credinte ori obisnuinte este una din metodele favorite ale autorului. Transanta cu care demonteaza insasi viata milenara a lucrurilor este indulcita doar de badinajul spunerii, de acea usurinta cu care lasa imaginile neasteptate sa-si ia zborul. In cel mai pur spirit ludic, volumul abunda in definitii lirice a l'envers ori in misterioase anamorfoze. Ofensiva de care vorbeste poetul este tocmai aceasta transformare a banalei elegii de la Villon incoace - a neincetatei plangeri dupa tot ce a fost si nu mai este - intr-un ghem contradictoriu de impulsuri, intr-un text de oracol care-si biciuieste starile premonitorii cu varful biciului naclait de sangele care "nu e mai mult decat / o reptila falsa" (BIETUL BICI). Contestarea, - chiar daca, in planul expresiei, are adesea valoarea unei ipoteze de lucru, a unei dislocuiri momentane - nu este prin aceasta mai putin vibranta. Oralitatea unor lectii "suav anapoda", predate cu sange rece, dar si cu sufletul la gura, nu este insa una de tip Sorescu, adica popular coboratoare; ea este mai curand aceea din textele marilor ironisti cinici (de la Swift la Beckett), chiar daca preluata pe linia unei modestii umile, in acest sens Biata mea cumintenie fiind titlul la care se poate raporta intreaga poetica a autorului. De altfel, trebuie spus ca majoritatea poemelor isi trag substanta, asemeni unor mici piese dramatice, din acel "spatiu umil" ori din acel "punct neutral" pe care autorul l-a intuit inainte de a se apuca de scris. Exista nu numai o inspiratie a temelor, ci si a unghiului din care ele trebuiesc privite. Pariul cu banalul insolit e cel mai productiv demers liric. Zapada pe scaun, una dintre capodoperele acestei modalitati, poem abordand un minimalism cu adevarat "ofensiv", fara sa aiba tangenta cu vreun spatiu mistic, aduce in schimb in prim plan o reala cutremurare interioara, cu acea stiinta, as zice cinematografica, prin care fantasmele se pot intrupa alaturi de tine, pe un scaun, dintr-un pumn de zapada. Firul launtric al meditatiei este discret vizibil, reperele abil sugerate (gara pustie, scaunul gol de alaturi pe care ninge, contururile vagi pe care le ia zapada, senzatia ca incet-incet se aseaza alaturi de tine cineva nedefinit, etc), iar finalul, neasteptat dar logic, sugerand dumnezeirea si marea judecata, este puternic si (printr-un miracol!) deloc tezist. O piatra; Ora; Eu, Care...; Icoana pe sticla; Acum si aici; Pauza, sunt doar cateva din intuitiile de zile mari ale poetului care stie sa puna atata traire intr-un ton degajat-profesoral, care uzeaza de acea indepartare care apropie, de acel eu care se scruteaza pe sine ca pe un altul si care-si expune ecorseul ca pe o plansa spre folosul studentilor silitori. Meritul lui Ion Pop este pastrarea aproape intotdeauna a justei masuri intre ironie si gravitate, intre cordialitate si abisalitate, intre banalitatea cotidiana a mortii si cinismul descompunerii fiintei. Metaforele instantaneu cuprinzatoare ("sa-ti duci pistolul la tampla / ca pe cel mai curgator dintre degete" (...) "toate numele ma-nfaseaza ca pe-o mumie / ca pe un prunc" - O piatra) este inca una dintre mizele acestui volum de exceptie care-l situeaza pe Ion Pop printre liricii de cursa lunga ai literaturii romane.
*) Ion Pop : elegii in ofensiva, editura vinea, 2003, 86 pag., pret neprecizat
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
