Claudia Todor (absolventa, in 1988, a Academiei de arta) picteaza cu ulei pe panza autoportrete grefate pe imagini de oras, ale Bucurestiului, pentru ca pictura ei e programatic autobiografica. Orasul si sinele - doua teme comune azi, aproape un fel de figuri impuse. Interesant e insa modul cum fuzioneaza in cazul Claudiei Todor genurile traditionale - peisajul urban si autoportretul, cum colaboreaza si cum se modifica in raport cu intentiile ei parodice.
Unul dintre aceste autoportrete se delimiteaza pe fundalul Pietei Kogalniceanu. In 1947, pictorita Maria Banica expunea la Salonul Oficial din acel an un tablou reprezentand aceeasi Piata Kogalniceanu. Era un peisaj urban din cele, nici mai bune, nici mai rele, care populau expozitiile vremii. Ce s-a schimbat in ultima jumatate de secol in traditia genului? Maria Banica vedea un oras in care mai exista inca un echilibru intre spatiul construit si natura. Copacii sunt mai inalti decat casele, trecatorii, la scara peisajului, fac corp comun cu intreg ansamblul. Din statuia lui Kogalniceanu pictorita retine soclul, nu si figura de politician versat si arogant, asa cum l-a imaginat Oscar Han pe ilustrul istoric si om politic pasoptist, ascunsa de masa informa de culoare a frunzisului. Un fel de a spune ca statuia e in plus. Piata Kogalniceanu nu s-a schimbat prea mult in ultimii 60 de ani. Dar asta nu o impiedica pe Claudia Todor sa faca un cu totul alt decupaj, sa nu mai vada natura, ci arhitectura nuda, masinile, semnele de circulatie si statuia, la care imaginea propriului chip, mult supradimensionat, lipit aproape ca intr-un colaj si mai putin integrat imaginii,
s-ar zice ca se raporteaza.
Asistam la o violentare datatoare de sens a unitatii spatiului pictural care domina inca vizualitatea interbelica si la o confruntare intre practica traditionala a comemorarii - statuia - si nevoia subiectiva de autocomemorare.
Daca o parte a modernitatii a ridicat subiectivitatea la rang de norma, nu e mai putin adevarat ca intr-o pictura de tip postimpresionist ca a Mariei Banica sinele in unicitatea lui este difuz si se lasa recompus cu dificultate, abia luand cunostinta de intregul operei. Strategiile actuale de implicare in opera sunt mai directe si mai radicale, precum a Claudiei Todor, care isi exhiba prezenta ostentativ, cu un zambet cuceritor, dar usor factice, ca de reclama. Tocmai retorica publicitatii care se joaca brutal cu proportiile si contrariaza perceptia este aici pusa in discutie, la toate nivelurile imaginii.
Disc
Cum sa ne apropiem de muzica clasica
Oltea Serban-Parau
Tin minte ca, in urma cu cativa ani, m-au facut curioasa in repetate randuri acele colectii de CD-uri promovate de programele internationale de televiziune in care se identifica o stare de spirit sau o ambianta aparte. Sub un titlu generic se lansa astfel o colectie de albume cu muzica clasica, prezentata atractiv publicului mai putin avizat din domeniu.
Eram convinsa de pe atunci ca acei oameni care resping muzica clasica apriori vor gasi poate o deschidere in aceasta directie ascultand aceste CD-uri pe post de muzica ambientala si vor prinde astfel gustul unui gen muzical pe care cea mai mare parte a publicului il cunoaste prea putin. In paralel, aveam sa constat un fenomen aparent paradoxal. Cu exceptiile de rigoare, exista o larga categorie de intelectuali, reprezentanti ai uneia sau alteia dintre ramurile culturii, care in materie de muzica au gusturi cat se poate de diverse si prezinta o teama maladiva in fata muzicii clasice, pe care de cele mai multe ori nu o inteleg si, in consecinta, nu o accepta.
Bune pentru a fi folosite si ca un fel de "medicament" pentru aceste persoane, am descoperit pe piata romaneasca - mai tarziu decat ma asteptam, este adevarat - o serie de CD-uri care se apropie de ceea ce vazusem eu promovat cu o vreme in urma la televizor.
Cea mai impresionanta dintre acestea este colectia intitulata extrem de plastic Cele mai iubite 150 de piese clasice. Trecand peste titlul usor simplist, trebuie sa recunosc ca selectia realizata pentru cele sase CD-uri este gandita dupa cele mai stricte reguli ale marketing-ului si poti descoperi aici lucrari de la Mica serenada de Mozart la Aria de Bach, de la Ave Maria de Schubert la Primavara din Anotimpurile de Vivaldi, de la Dansul sabiilor de Haciaturian la Bolero de Ravel, in interpretari viabile.
Chiar mai aproape de ceea ce stiam eu se gaseste colectia numita Pace si armonie (la titlurile care poate suna bine in engleza, dar mai putin convingator in romana, editorii cred ca ar trebui sa se mai gandeasca). Cele trei ore de muzica selectionate in aceste albume au intr-adevar ca numitor comun o anume stare de meditatie pe care o pot induce ascultatorului. Primul album contine prelucrari orchestrale dupa teme clasice celebre, precum Clar de luna de Debussy sau Lebada de Saint-Saens, cel de-al doilea muzica ambientala, iar al treilea chiar sonoritati ale naturii neprelucrate, pe care fiecare si le poate "importa" astfel in sufragerie, pigmentand sonor canicula cu sunetele captate in "padurea in zori de zi" sau cu "muzica marii".
Mergand mai departe, descoperim o a treia colectie, care defineste o atmosfera si mai speciala. Titlul romanesc este Sunetele pacii interioare, iar in cuprins descoperim canturi de sorginte gregoriana, care pentru cultura noastra preponderent ortodoxa suna cu atat mai straniu si mai captivant.
Raman convinsa ca aceste CD-uri, editate de Reader's Digest dupa o reteta ce functioneaza in intreaga lume, pot reprezenta atat o eficienta solutie de autoeducare pentru cei care considera inca muzica clasica o... necunoscuta, printre alte zone ale culturii catre care aspira, cat si o sansa de a-si completa cultura pentru cei care sunt la curent cu tot ceea ce e "trendy" in materie de literatura, teatru, film, plastica si nu numai, dar in materie de muzica se refugiaza in zona stilistica ilustrata de Omul cu sobolani sau de Luna amara.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
