„Originile cărţii sunt interesante – declara Pascal Bruckner într-un interviu recent. Acum trei ani luam masa cu unul dintre editorii mei, care m-a întrebat foarte natural de unde provin, care este povestea mea de familie. Aşa am început să-i povestesc situaţia familiei mele, ceea ce nu mai făcusem niciodată până atunci. La câţiva ani de la acea întâmplare, când mă aflam la ceremonia funerară a tatălui meu, acelaşi editor şi prieten mi-a spus Ei bine, acum chiar trebuie să scrii despre familia ta! Ce m-a fascinat în acel moment a fost pe de-o parte indiscreţia de a-ţi expune povestea de familie, iar pe de alta m-am gândit că poate totuşi nimeni nu va fi interesat să citească ce s-a întâmplat cu familia mea. (...) Cartea are o acţiune foarte simplă: începe la vârsta mea de 10 ani, când îl rog pe Dumnezeu să mijlocească într-un fel moartea tatălui meu, dacă este posibil într-un accident de maşină. Cartea se sfârşeşte după 62 de ani, când tata se stinge pe patul de spital. Tot ce se întâmplă între este o aventură.”
Un roman surprinzător*), enervant, captivant până la urmă, un roman-confesiune plin de secrete personale şi de familie dintre cele mai greu de mărturisit, o carte a revoltei împotriva tatălui (soţ violent, afemeiat, antisemit patologic, adept al naţionalismului social şi părinte dur) şi a familiei, în final conturile ajungând să fie echilibrate. Fiul va face totul să nu semene tatălui – se va apropia de intelectualii evrei, va iubi femei care îl şochează pe tatăl său, va fi, spre deosebire de acesta, un tată iubitor. Se va îndepărta de el, dar va avea şi şi grijă de el când e spitalizat, va face orice să-l şocheze şi să nu-i semene, nu va fi extremist („La tata, la estul unei linii care mergea de la Triest la Danzig, trecând prin Viena, nu se aflau decât suboameni, cu toţii la fel de turbulenţi şi de vrednici de dispreţ, slavii, cărora li se făgăduise exterminarea după evrei şi ţigani. Nimeni nu merita nicio milă, după părerea lui, nici ungurii, nici românii, nici albanezii, cu excepţia cehilor din Sudeţi, fiindcă erau germanofili.”), se va revolta şi va înţelege că revolta nu-l ajută, se va apropia vrând-nevrând de el („Manifestam faţă de el o tandreţe consternată, amestecată cu exasperare. N-aveam puterea să-l urăsc. L-am iertat din oboseală.”) şi, în cele din urmă, după imensa descoperire din final (tatăl era circumcis!) va admite „Tata m-a făcut să gândesc mai bine, gândind împotriva lui.”
Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, figură majoră a intelectualităţii franceze, şi printre extrem de puţinii scriitori care au avut curajul să-şi dezvăluie secretele personale, după o cernere a memoriei (pentru că „memoria e o sită specială.”)
„De la albul pur al zăpezii din primele pagini şi până la împrejurările sordide în care tatăl său îşi va da sfârşitul – comenta Le Figaro –, de la violenţa cuvintelor sale până la furia amestecată cu dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulenţa sa. Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării.”
„Nu vreau să descriu un personaj sută la sută rău – declară Bruckner. Tatăl meu este în acelaşi timp violent şi slab. Este un roman despre slăbiciunea celor care par puternici. De-a lungul vieţii am descoperit că autoritatea lui se topeşte şi este apăsat de o mulţime de slăbiciuni. Faptul că răutatea lui se transformă în deznădejde mă face să-i descopăr adevărata faţă.”
Un roman nu doar minunat scris, ci şi minunat tradus, trebuie s-o spunem.
*) Pascal Bruckner – Fiul cel bun, Editura Trei. Traducere din franceză de Doru Mareş
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
