Gurii desfăcu palma şi întinse cubul de pîine încălzită şi transpirată hulubiţei. Dar hulubiţa mişcă din aripi şi cubul de pîine se rostogoli pe ciment. Gurii întinse palma pe deasupra cubului de pîine şi aceasta în rostogolire se transformă într-un şobolan mare, negru-cenuşiu, cu nişte mustăţi albe şi lungi şi cu nişte ochi roşii care se roteau înfiorător între nişte pleoape vineţii.
Ah, ai făcut o pasă greşită şi ai transformat bucata de pîine în şobolan…, strigă hulubiţa refugiindu-se într-un colţ al celulei, ascunzîndu-se în întuneric. Mie îmi e silă de şobolani, sunt urîţi şi vulgari. Nu-i sufăr. Plus că ei atacă hulubiţele. Te rog să faci o pasă potrivită şi să mă transformi din nou în batistă. Te rog. Te rog. Te rog.
Deşi nu ar fi vrut, pentru că îi făcea bine compania hulubiţei, Gurii trebui să facă ceea ce îi ceruse. Trecu mîna pe deasupra hulubiţei, cu degetele desfăcute, ca şi cum ar fi răsfirat aerul şi hulubiţa se preschimbă din nou în batista cenuşie a lui Gurii. O împături, o duse lîngă obraz, de parcă ar fi vrut să mai simtă o dată pulsul trupului păsării, după care o împături şi o ascunse în buzunar.
Adio, îi spuse cu voce tare.
Dar de ce îi spui adio? se amestecă în vorbă şobolanul. Doar tu poţi să faci oricînd o hulubiţă din batistă?
Da, pot, dar nu iese de două ori aceeaşi hulubiţă. Iese mereu alta. De asta, abia apuci să te obişnuieşti cu ea, că gata, nu mai e aceeaşi.
Dar de ce nu o păstrezi pentru totdeauna, de ce trebuie să o transformi din nou în batistă? În felul acesta nu rişti să o schimbi de fiecare dată…
Da, m-am gîndit la asta, dar intervine ceva neprevăzut… De cum o aduc pe lume, cu o simplă pasă, hulubiţa începe să îmbătrînească. Şi ele îmbătrînesc uluitor de repede. Că dacă o las cîteva zile, de exemplu, e în stare să şi moară din vina mea. Şi mai e ceva: dacă unui iluziosnist îi moare o hulubiţă, nu mai poate face niciodată trucul acela. Aproape că nu-i mai iese nici un truc, pasele îi devin sterile, iluzioniştii mor apoi de tristeţe din acest motiv. Acesta e riscul real al meseriei noastre.
Aha, făcu şobolanul. Înseamnă că şi eu trebuie să mă transform din nou în bucata de pîine din care m-ai făcut, din greşeală?
Cu siguranţă.
Şi cînd se va întîmpla asta?
Cînd vom stabili, de comun acord. Sau cînd publicul o cere, dacă e vorba de o sală de circ. Oricum, nimeni nu stă prea mult, din plăcere cu un şobolan în preajmă. Iartă-mă, dar acesta e adevărul. Nu o spun eu, o spun ceilalţi oameni.
Şi dacă vrei să mă mai faci încă o dată, cu altă pasă, nu mai apar pe lume tot eu?
Cu siguranţă nu. Va apărea alt şobolan. Care îţi va semăna. Dar nu vei mai fi acelaşi.
Chiar dacă e din aceeaşi bucată de pîine?
Chiar dacă...
Aha!
Dar ce îţi pasă?
Ştii, pe lume te legi de lucruri, te legi de anumite fiinţe şi apoi brusc să dispari, cred că aici e dificultatea. Că nu dispariţia în sine e problema, ci modalitatea. Că ce poate fi dramatic în a fi preschimbat printr-o simplă pasă? Cred că nici nu e dureros …?!
Aşa cred şi eu, că nu e dureros. Nici o fiinţă dintre acelea pe care le-am adus pe lume cu pase la circ, făcînd iluzionism, nu a dat vreun semn că ar fi vorba de vreo durere.
Dar şobolani ai mai adus pe lume pînă acum?
Şobolani? Cred că nu … Am adus iepuri, hulubiţe, fluturi, mierle… Şi o broască şi o şopîrlă… Dar şobolani nu, nu am adus încă pe lume.
Dar nu poate să fie altfel decît la celelalte vietăţi, nu-i aşa?
Sigur că nu poate să fie altfel.
Aha!
Cum te cheamă? îl întrebă pe şobolan, doar ca să-i schimbe gîndurile şi să nu mai fie aşa dezamăgit că şobolanii nu prea au căutare pe lumea asta.
Mă cheamă Vasili, îi răspunse prompt şobolanul.
Aha, a fost rîndul lui Gurii să rămînă fără replică. Şi cine ţi-a dat numele acesta?
Nu ştiu cine, dar în bîrlogul unde eram noi, de acolo de unde m-ai răpit tu, cu pasa ta, toţi ne numeam Vasili. Cred că e vreo legătură cu locul, nu-mi dau seama. Nu mi-am bătut capul cu aşa ceva. La voi nu e la fel?
Nu, oamenii ţin foarte mult la nume. Numele e sfînt, de asta sunt foarte multe nume, fiecare şi-l poartă într-un anume fel, are grijă de el, şi-l sporeşte în autoritate. Oamenii sunt în stare să facă şi crime dacă te agăţi de numele lor. Uite, aici în închisoare primul lucru pe care ni l-au luat a fost numele. Şi ne-au dat în loc nişte cifre. Eu am numărul 3769. Ceea ce nu ştiu ei e că şi cifrele au semnificaţia lor, poate chiar mai profundă uneori. Uite, acest 69 din coada cifrei este expresia infintului, de exemplu. Dar te obişnuieşti şi cu cifrele, e ca o codificare a numelui. Eu am adunat şi am scăzut şi am împărţit şi am înmulţit aceste cifre între ele, pînă am epuizat toate semnificaţiile. Nu am timp acum, dar îţi pot vorbi o lună despre asta… Şi n-aş epuiza subiectul, evident.
Între timp Vasili începu să inspecteze celula. Se arunca de pe marginea patului ridicat pe marginea tinetei murdare de rugină de la apa murdară, se balansa pe picioarele din faţă după care se arunca în hău, adică pînă pe cimentul de pe jos. La un moment dat s-a oprit la o încheietură a zidului, la un colţ, unde se împreuna metalul gratiilor cu betonul zidului.
Cauţi ceva anume? Ai descoperit ceva?
Dar aici nu e nimic de mîncare? întrebă Vasili.
Mîncarea se dă odată la trei zile. Trebuie să mai aştepţi două zile. Şi ce mîncare, un terci de nimic …! Apă ni se dă o cană pe zi şi este amestecată cu o lingură de sare, ca să ni se întoarcă maţele pe dos… Cred că nici tu nu ai putea să bei.
Aha!
Vasili inspectă colţurile şi muchiile zidurilor, se întoarse din nou la încheietura zidului unde mai fusese, la un colţ, acolo unde se împreuna metalul gratiilor cu betonul zidului. Şi ca şi cum ar fi fost în arena circului dispăru într-o clipă. Gurii se repezi după el, se cocoşă pînă la acel colţ şi într-adevăr pe acolo se zărea o geană firavă de lumină. Cît un vîrf de ac. Dar fusese îndeajuns pentru Vasili.
Gurii rămase cu gura căscată. Nu i se mai întîmplase pînă acum ca să-i dispară vreuna dintre fiinţele pe care le inventase cu trucurile şi pasele lui. De asta nici nu prea ştia bine care ar putea să fie consecinţele asupra talentului său în domeniu. Mai mult, odată dispărut, Gurii nu mai avea nicio putere asupra lui Vasili. Dar habar nu avea Vasili la ce se expunea, primul deţinut flămînd care ar fi pus mîna pe el l-ar fi mîncat fără nici o jenă. Şi fără obişnuita greaţă.
Gurii se concentră, uzînd de alt truc, să-l aducă înapoi pe Vasili. I se umflară venele de pe frunte de efort. Dar nimic. I se păru, la un moment dat, că îi aude foşnetul dincolo de zid, dar nu putea garanta că e aşa. Putea fi unul dintre gardienii care păzeau straşnic zona şi care monitorizau orice mişcare nesemnalîndu-şi prezenţa.
De la concentrare i se înfierbîntară tîmplele şi urechile. Şi parcă i se umflaseră. Se uită după ţînţar, îl strigă şi abia acum înţelese agitaţia lui Vasili: îl hăpăise cînd făcuse inspecţia.
În minte, însă, îi reveni cîntecelul ţînţarului:
La dreapta e-un perete,
La stînga e-un perete,
Sus e perete iară
Pe unde ieşi afară …? Iup, iup…!
Iaca tu ai ieşit din închisoare în burta şobolanului. Vezi că există o ieşire de fiecare dată? Şi uite, nu m-am gîndit niciodată că eu aş putea să mă transform în ceva mic, mic şi să ies printr-o fisură, printr-o găurică pe undeva…! Nu m-am gîndit şi pace. Şi acum nu mai pot face nimic, că Vasili plecînd mi-a luat toată puterea. Sunt de nimic, nu alta.
Folosirea puterilor sale paranormale îl epuizase. Ar fi vrut să se aşeze pe cimentul ud, unsuros de mizerie, dar se abţinu. Ştia că este urmărit, că dacă ar fi fost găsit aşezat de către gardian, i s-ar fi dublat imediat timpul de şedere la izolare.
Chiar auzi mişcarea de pe hol, gardianul tuşi sec, tabagic.
Apoi acesta deschise vizeta şi lumina lanternei mătură încăperea ca reflectorul de pe o scenă de spectacol.
Bă bandit, să stai drepţi, că te ia mama lu` proces verbal …! Ai auzit?
Gurii mormăi ceva, că auzise.
Bă bandit, te-ai cam îngrăşat de cînd stai aici, la opritoare...! Aşa-i că te-ai îngrăşat?
Gurii nu-i răspunse, lumina lanternei care îi căuta ochii îl deranja, îi scormonea în privire. Închise ochii. Ar fi preferat compania şobolanului, decît conversaţia cu gardianul.
Bandit, dar ai avut musafiri în celulă? Bă şi şobolanii fug de voi, că sînteţi ciumaţi, nu alta.
Aha, deci şobolanul fusese văzut. Poate că scăpase.
Da, bă, şobolanul e mai înţelept ca voi şi mai cooperant, îi răspunse gardianul, de parcă i-ar fi citit gîndurile.
Bandit, ţi-e foame? îl întrebă cinic gardianul.
Da, mi-e foame, ar fi vrut să răspundă, dar gura nu-l asculta.
Uite, bă, aici, ţi-am lăsat cevaşilea ...
Dar Gurii încă ţinea ochii închişi. Cînd îi deschise, cu precauţie, văzu că uşa celulei era întredeschisă? Cine o deschisese? Că nu auzise zgomotul de fiare care însoţeşte, de obicei, această operaţie. Cîteva clipe, lungi, închise ochii. Apoi îi deschise din nou: era adevărat, uşa era deschisă. Se mişcă după dîra de lumină cu paşi şovăielnici. Pe culoarul îngust şi slab luminat nu era nimeni. Dar unde era gardianul? Spre capătul culoarului, care se orienta undeva spre stînga, Gurii văzu o umbră care se strecură înaintea lui.
E Vasili! spuse bucuros Gurii, de parcă ar fi văzut o cunoştinţă veche, pe care se şi aştepta să o reîntîlnească în aceste condiţii. Şi porni cu paşi şovăielnici în aceeaşi direcţie.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
