Toate sunt de-mai-multe-feluri. Oamenii de aici faţă de oamenii de aiurea, o limbă faţă de cealaltă, sărbătoarea noastră, acasă, faţă de sărbătoarea din televizorul brun-roşcat. Nimic nu e totuna. E tot două. Sau trei. Sau patru.
Pe urmă el, Bunicul, este cel împreună cu care cânt: "O, brad frumos…", iar Bunica este cea care zumzăie domol, deşi, în ce o priveşte, ea înţelege această nouă limbă a aceluiaşi cântec - şi o vorbeşte deopotrivă. Îl lasă însă pe Bunic să ia cântecul, fiind atât de rare dăţile când adăstăm în tihnă, toţi trei, eu ţinând isonul amândurora. Limbile cântecului nu ne despart nici pe departe pe cât ne unesc melodia şi prilejul acestuia. Cât despre mine - eu îi pricep pe amândoi şi ştiu prea bine că ei cântă despre acelaşi lucru, în cele două limbi vecine de care Bunica, pe de o parte, şi Bunicul, pe de alta, se folosesc zi de zi în tot ce au de spus şi care adesea şi cu discreţie se completează reciproc, mai şi strecurând ori şterpelind, în buna vecinătate a cuvintelor mai scurte sau mai lungi, unele detalii: O Tannenbaum nu înseamnă în germană "O, brad frumos", ci doar "O, brad".
Ca şi la cântat, sunt singurul care poate vorbi cu amândoi în fiecare limbă în parte. Pentru că Bunicul limba Bunicii nu o vorbeşte, iar ea limba Bunicului nu o cântă.
Fiindcă Bunica şi Bunicul sunt ei înşişi de-mai-multe-feluri.
Tot astfel şi cele câteva cărţi poştale cu felicitări de Crăciun. Una vine de la Nenea Suciu, de aici din comună, un prieten de-al Bunicului - Bunica îl numeşte Saufbruder - "frate de pahar". Eu îi zic Nenea. În germană la Nenea se zice Onkel. Care Onkel tot în germană mai înseamnă şi unchi. De aceea despre Nenea Suciu e mai sigur de vorbit în româneşte. Pentru că el nu e un unchi adevărat - doar un nene. Când e câteodată la noi, la o vorbă şi-un pahar cu Bunicul, priveşte resemnat şi mereu trist şi tot-mai-trist în paharul de vin gol-plin-gol-plin-gol, istorisind de fiecare dată aceleaşi poveşti dintr-o vreme care nu mai există. Povesteşte până când nu mai există nici cuvinte cu care să poată povesti. Atunci tace, continuă să privească trist şi într-un târziu - după părerea Bunicii, oricât de devreme ar fi, cu Nenea Suciu în casă lângă pahar e tot timpul târziu - pleacă acasă. Adesea se plimbă pe străzi în sus şi-n jos, ajungând să treacă şi prin dreptul casei noastre, pentru că în fiecare zi face câte o plimbare prin comună, doar spre a se încredinţa că străzile mai duc toate unde trebuie. De Crăciun scrie ceva pe o carte poştală colorată, cu nişte copii în port popular românesc, cântând domol în zăpada zgrunţuroasă, din nisip lipit şi poleit, sub urarea "Sărbători fericite". Cartea o primeşte Ghiţă-poştaşul şi ceva mai târziu o găsim în cutiuţa poştală pe poartă la noi, care încheie toate străzile ce duc unde trebuie.
Celelalte cărţi poştale sunt de asemenea colorate, cu un moş gras şi bărbos îmbrăcat în roşu-alb-negru, gonind într-o sanie iute, trasă de cerbi, deasupra urării croşetate cu litere azvârlite: Frohe Weihnachten, care în germană înseamnă "Crăciun fericit". Nici moşul Crăciun şi nici cărţile poştale în culori vii şi lucioase nu sunt de aici din comună. De pe ele Bunica ne citeşte: Frohe Weihnachten wünschen Georg und Familie sau Michael und Familie. Cei care ne urează Crăciun fericit sunt unchi - de data asta unchi adevăraţi - şi din cauza lor Ghiţă-poştaşul de bună seamă are de străbătut multe străzi pentru a le aduce cărţile poştale până la noi.
Pentru că cei doi unchi ne trimit urările Dingermania.
Noi suntem aici. Însă nu suntem singuri - şi aici nu e singurul loc pe lume. Cerul, e adevărat, se termină în pădurile dindărătul cetăţii şi dincolo de vale, iar la stânga şi la dreapta în zare, printre dealuri, însă tot ce acoperă aici nu e la rându-i decât o parte a lui de-mai-multe-feluri. Pentru că locuri pe lume există cel puţin încă două. Sau trei.
Unul e Jibert, unde trăieşte Otata, străbunicul. De sus de pe cetate se văd doar crestele dealurilor dimprejur, iar până acolo se ajunge doar cu autobuzul. Acolo se vorbeşte tot timpul săseşte, limbă pe care unii de pe aici n-o pricep deloc, şi se umblă mai mult pe pământ şi cu pământul, pentru că acolo străzile sunt pământoase toate, pavate doar în dreptul caselor cu piatră de râu, iar pe câmpuri încă înainte de intrarea în sat, oamenii se apleacă preocupaţi asupra pământului şi îl ciupesc sau îl frământă cu uneltele lor cu coada lungă. Zilnic către pământul jiberţean pleacă huruind un autobuz plin cu oameni, depune acolo pe câţiva, pentru ca apoi, după câteva ceasuri, să treacă din nou, din sens opus, spre a aduna şi aduce înapoi pe câte unii, din când în când pe aceiaşi de la dus, anume pe Bunica şi pe mine. Ne poartă până acolo, la numeroasele rubedenii şi neamuri ce locuiesc laolaltă în sat, şi ne aduce înapoi, la Bunicul cel răzleţ.
Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
