Care sunt insusirile prin care un teatru - in sensul de institutie teatrala - bun se deosebeste de unul mai putin bun? (Nu spun de-a dreptul prost din ratiuni pedagogice.) Exista retete magice prin care un conglomerat de artisti, tehnicieni, functionari, muncitori necalificati etc. poate fi transformat intr-o - si facut sa functioneze ca o - echipa? Cum se poate obtine performanta in conditiile relaxarii generale a exigentei si ale "molesirii" celor dispusi sa lupte pentru ea? Ce e de facut pe termen lung sau pe termen scurt pentru atingerea excelentei?
Iata intrebari care bantuie lumea "breslei" mai ales atunci cand un teatru ajunge brusc pe val sau, dimpotriva, aluneca la vale cu franele dezactivate. Desigur, ceva mai greu de formulat sunt raspunsurile; altminteri, pe lume nu ar fi decat teatre bune.
Oricum, Teatrul Odeon pare sa fi descoperit o varianta de solutie la interogatiile abisale de mai sus. Desi (sau tocmai pentru ca?) are, spre deosebire de suratele sale, o singura sala, foarte frumoasa dar nu si foarte "flexibila", desi are o trupa relativ saraca in "vedete" (abia de cand cu telenovelele home made, "deficienta" s-a mai remediat...), desi, in fine, este condus de o femeie (ceea ce, pentru obisnuintele de gandire autohtone, echivaleaza cu un dezastru), Odeonul a ajuns, cam de trei ani incoace, unul dintre cele mai bune teatre din Romania si, probabil, cel mai bun din Bucuresti. Fara a anunta cu zgomot "lovituri" rasunatoare, fara sa-si propuna sarituri mai inalte decat ii permit fortele, Teatrul Odeon a izbutit sa se organizeze interior in jurul ideii de succes - si sa si obtina, practic, acest succes. Afisul sau, cu toate ca nu etaleaza neaparat capodopere, contine mai putine spectacole proaste decat ale oricarui alt teatru pe care il cunosc si, atunci cand un "civil" vrea sa afle in fata carei scene se poate aseza cu minimum de riscuri estetice, prima adresa care iti vine in minte este a sa. Discret si nespectaculos (sic!), ansamblul s-a consolidat, si-a diversificat posibilitatile de expresie si, totodata, s-a omogenizat, astfel incat, la ora de fata, Odeonul poate conta pe o trupa si incepe sa-si contureze un stil. Pastrand toate proportiile si schimband tot ce e de schimbat, actrita Dorina Lazar, directoarea sa, are sanse sa conteze, in istoria scenei romanesti, ca o a doua Doamna Bulandra.
Cea mai recenta premiera a Teatrului Odeon - incadrata unui program vizand "promovarea" noii literaturi dramatice din spatiul est-european - se numeste joi.megaJoy si porneste de la o piesa a scriitoarei maghiare Katalin Thuróczy. In formula romaneasca initiala (traducerea: Anamaria Pop), textul se chema Joisarbatoare; aerul "computeristic" pe care l-a capatat finalmente titlul este - dupa cum poate banui orice initiat intr-ale actualitatii teatrale - opera regizorului Radu Afrim. Personal, nu sunt o "fana" a proaspatului limbaj de lemn care, mai ales in gramatica junilor nostri concetateni, face ravagii, fara a aduce, in schimb, o cunoastere macar decenta a limbii engleze, pe care se intemeiaza (unde nu s-ar intampla minunea asta!!!), dar recunosc, pe de alta parte, ca nici prima solutie nu era ideala. In sfarsit...
Principala problema a titlului actual este, dupa parerea mea, faptul ca falsifica substanta si tonul general ale spectacolului, la fel cum o face, de-altminteri, si prima imagine, un fel de prolog mimo-coregrafic in care, prin fata spectatorilor amplasati pe doua laturi ale scenei, ochi in ochi, actorii-personaje se plimba in pasi de vals, cu chipul acoperit de niste obrazare total lipsite de expresie (costumele - inclusiv, presupun, mastile - sunt semnate de Ilona Varga-Jaró). Aceasta secventa introductiva - singulara, ca tonalitate, in circa doua ore si jumatate de spectacol - fixeaza montarea in zona unui (sa-i zic asa) suprarealism pe care ceea ce urmeaza il dezminte in buna masura. Caci piesa lui Katalin Thuróczy, scriitoare, ziarista si eseista, "dramaturg" (in sensul occidental al termenului) la Teatrul "Petöfi" din Sopron si la Teatrul National din Pécs, este, esentialmente, o comedie realista cu vagi deschideri absurde; o piesa, de altfel, foarte bine scrisa. Pretextul zilelor de joi in care cativa vechi prieteni, ajunsi la senectute sau indreptandu-se grabit intr-acolo, se strang spre a chefui si a pune tara la cale, este, pentru autoare, un bun prilej de a schita o galerie variata de portrete psiho-sociologice - si, in acelasi timp, este asa ceva si pentru regizor. Radu Afrim a gasit in piesa un excelent material pentru propria sa inclinatie (apasat moralista, dincolo de aparenta gratuitate ludica) spre descrierea detaliata, suculenta, savuroasa a felurite vietati umane si el face acest lucru, in spectacol, cu o voluptate care li s-a transmis, vizibil, si actorilor; in plus, "toposul" revarsarii permanente de bucate - Marea crapelnita pandeste in apropiere - ii ofera ocazia, din plin speculata, de a-si exercita si predilectia spre un soi de rococo suprarealist care tinde sa devina marca sa stilistica. Este, in totul, un spectacol epicureu si generos (mergand pana la a propune vreo trei finaluri...), in care ai senzatia ca, mai putin decorul de extraordinara expresivitate in simplitate al lui Vittorio Holtier, totul se dezlantuie cu indicibila placere: textul, regia, actorii. Acestia din urma au, fiecare, "momentul" sau - si fiecare profita de el spre a se "arata" cat mai deplin: Rodica Mandache, Dorina Lazar, Virginia Rogin, Irina Mazanitis, Liana Margineanu, Crina Muresan, Jeanine Stavarache, Ana Maria Moldovan, carora li se alatura, cu distinctie, Tatiana Iekel, sunt parca intr-o competitie deschisa pentru locul de "cea mai buna", dupa cum, "la masculin", lupta asemanator Constantin Cojocaru, Virgil Andriescu si Alin Teglas. Desigur, ii nedreptatesc pe toti notandu-le atat de sumar contributia, dar importanta este, in acest spectacol, echipa. Or echipa, ca echipa, se dovedeste mai presus de orice lauda.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
