Peter Georgescu a fost preşedintele WPP Group, unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa mondială a publicităţii, iar acum este preşedintele onorific al Young & Rubicam, una dintre cele mai importante companii deţinute de WPP.
„Sunt speriat. Miliardarul Paul Tudor Jones, fondatorul unui mare fond de hedge, este speriat. La fel este şi prietenul meu Ken Langone, unul dintre fondatorii Home Depot. Mulţi directori executivi sunt speriaţi, dar nu de teroriştii de la Al Qaeda şi nici de perfidul Stat Islamic sau de vreun alt grup radical din Orientul Mijlociu, Africa sau Asia. Suntem speriaţi de ceea ce poate face distribuirea inechitabilă a veniturilor“, scrie Georgescu. Pentru cei mai bogaţi 20% dintre americani, viaţa este destul de bună. Însă 40% dintre americani sunt faliţi. În fiecare an ei cheltuiesc mai mult decât au.
În timp ce atât de mulţi oameni au probleme financiare, chiar şi cei din pătura de sus a clasei de mijloc rămân cu relativ puţini bani după ce-şi plătesc facturile: în medie, circa 1.300 de dolari pe lună. O gaură în acoperiş şi problemele lor capătă deja alte dimensiuni.
Dacă problema inegalităţii nu este rezolvată, decalajul dintre venituri poate avea două urmări: turbulenţe sociale majore sau taxe punitive, precum impozitul de 80% pe veniturile mai mari de 500.000 de dolari sugerat de Thomas Piketty, economist francez şi autorul best-sellerului „Capitalul în secolul XXI“. „Clădim un sistem de castă din care este aproape imposibil de evadat, cu excepţia poate a celor câţiva cu minţi excepţionale, cu calităţi atletice remarcabile sau a celor care au noroc cu carul. De aceea sunt speriat. Riscăm să pierdem motorul capitalismului, cel care ne-a adus succes economic şi acest mod de viaţă.
Ken Langone şi cu mine suntem recunoscători acestei ţări şi am discutat cu diferiţi directori executivi despre cum poate fi rezolvată problema inegalităţii.
Această ţară mi-a oferit oportunităţi remarcabile. Sunt un imigrant venit în Statele Unite cu vaporul când eram adolescent. Am plecat din România în 1954. Am fost despărţit de părinţi la vârsta de şapte ani deoarece ocupaţia sovietică de după război a României i-a prins în timp ce ei erau în Statele Unite. Nu aveau cum să se mai întoarcă. La vârsta de 10 ani am fost trimis de comunişti într-un lagăr de muncă forţată împreună cu fratele meu de 15 ani. Cu ajutorul poporului american şi al intervenţiei preşedintelui Dwight D. Eisenhower, am fost reuniţi cu părinţii noştri după cinci ani de muncă în lagăr. Prin bunăvoinţă şi compasiune, am fost invitat de directorul academiei Phillips Exeter să intru la cursurile şcolii. Apoi am studiat la Princeton şi la Stanford Business School.
În timpul celor peste 50 de ani petrecuţi în domeniul marketingului, publicităţii şi relaţiilor cu publicul am fost ajutat de oameni de tot felul să-mi îndeplinesc visul american.
Ken Langone a fost primul din familia sa care a terminat un liceu şi a intrat la colegiu. Tatăl său şi-a câştigat pâinea prin muncă fizică în Italia. Langone a avut succes în afaceri şi în activităţile filantropice. Spitalul Universitar New York a fost redenumit Centrul Medical NYU Langone.
Ar mai avea acum tineri precum Ken astfel de oportunităţi? Nu cred.
Cine ar fi îndeajuns de curajos să pună lucrurile în mişcare? Cea mai evidentă alegere este guvernul american. Însă actualul Congres este paralizat.
Noi, liderii lumii de afaceri, ştim ce trebuie făcut. Dar avem voinţa să facem ce trebuie făcut? Avem voinţa de a controla lăcomia excesivă atât de răspândită în cultura noastră acum şi de a orienta resursele spre o educaţie mai bună şi spre crearea de oportunităţi?
Lumea afacerilor are cel mai mult de câştigat dintr-o Americă sănătoasă şi cel mai mult de pierdut din turbulenţe sociale şi taxare punitivă.
Companiile pot da startul acţiunii în două moduri. Primul ar fi să investească în factori care creează valori reale – angajaţii. Salariile trebuie să fie echitabile, adică să permită angajatului să beneficieze mai mult de îmbunătăţirea productivităţii şi de inovaţiile creatoare.“
Faptul că salariile reale stagnează de patru decenii în timp ce productivitatea a crescut cu 80% arată că ceea ce am scris mai sus nu se întâmplă. Înainte de anii ’70, atât salariile cât şi productivitatea creşteau. Acum, cea mai mare parte din ceea ce se câştigă prin productivitate se duce la acţionari, nu la angajaţi.
Apoi, companiile trebuie să investească agresiv în propriile operaţiuni, direcţionând profitul în productivitate şi inovaţie pentru a îmbunătăţi performanţa reală a afacerii. Astăzi, prea multe companii îşi reduc investiţiile în cercetare şi dezvoltare şi în construirea brandului. Rezultatul este declinul general al valorii brandurilor lor şi a altor active.
Pentru a compensa pentru aceste declinuri şi pentru veniturile anemice, companiile îşi răscumpără acţiunile (în prezent mai mult ca niciodată) şi astfel îşi majorează artificial veniturile pe acţiune.
Cineva trebuie să spargă gheaţa. Cineva trebuie să arate calea. Companii inclusiv Home Depot, Costco Wholesale, Whole Foods, Publix, Qualcomm, Starbucks şi Gravity Payments fac paşi mici şi îşi recompensează angajaţii mai mult. Schimbări similare trebuie făcute de mult mai multe companii.
În discuţiile cu oamenii de afaceri prin care eu şi Ken încercăm să atragem sprijin pentru cauza noastră am găsit consens în ceea ce priveşte natura problemei şi nevoia urgentă pentru găsirea unei soluţii. Aceasta este vestea bună. Ne îngrijorează însă voinţa de a acţiona. Diverşi executivi ne-au spus că pentru a-şi plăti angajaţii mai echitabil au nevoie de mai mult sprijin din partea boardurilor, a liderilor din afaceri, a presei şi chiar a guvernului pentru a rezista presiunii intense de pe piaţă pentru maximizarea profiturilor pe termen scurt date acţionarilor.
Îi lăudăm pe cei care fac ceea ce trebuie, dar cum putem convinge mai multe companii şi mai mulţi executivi să acţioneze acum? Chiar nu vrem turbulenţe sociale şi impozit de 80% ca stimulente pentru a trece la acţiune.
Iată cum poate arăta marele început: guvernul poate asigura stimulente fiscale companiilor pentru ca acestea să-şi plătească mai mult angajaţii care câştigă 80.000 de dolari sau mai puţin. Programul poate fi rulat 3-5 ani, după care s-ar face evaluarea eficienţei.
Beneficiile ar fi uriaşe. Oamenii ar avea mai mulţi bani de cheltuit, iar mulţi nu ar mai avea nevoie de ajutorul guvernului. Aceasta ar însemna reducerea cheltuielilor cu ajutoarele sociale.
În sfârşit, cealaltă parte a Americii, cea care nu a reuşit să iasă de sub muntele de datorii, va şti că ajutorul este pe drum – şi nu sub forma creşterii sprijinului guvernamental, ci a unei distribuiri mai echitabile a muncii şi a valorii pe care o produce afacerea.
Aşa cum s-a dovedit în repetate rânduri, şi acţionarii au de câştigat deoarece angajaţii satisfăcuţi produc rezultate mai bune.
Este clar că situaţia trebuie să se schimbe urgent. Un sistem echitabil şi corect de iniţiativă liberă a rămas cel mai bun motor inventat vreodată pentru crearea oportunităţilor şi a standardelor de viaţă mai ridicate“.
Peter Georgescu răspunde întrebărilor pe care i le-au pus cititorii
Despre globalizare
Nu cumva companiile ar trebui să nu-şi mai mute producţia în Asia? Aş sugera ca moduri de a reduce inegalitatea investiţii mai mari în cercetare şi dezvoltare.
Globalizarea şi tehnologia creează proverbiala sabie cu două tăişuri. Vorbind de globalizare, avem nevoie de pieţe deschise pentru produsele şi serviciile noastre. Conceputul de iniţiativa liberă este grozav, dar în realitate iniţiativa nu este pe deplin liberă: politici protecţioniste locale, mai subtile sau mai puţin subtile, sau probleme legate de drepturile omului adaugă complexitate problemei. În ultimele două decenii, amploarea salariilor mici a fost importantă pentru costul producţiei şi pentru competitivitatea globală. În condiţiile în care tehnologia avansează, salariile mici devin mai puţin esenţiale pentru preţul final al bunurilor şi serviciilor produse. Rezultatul este că vedem cum producţia revine în America. Trendul va căpăta probabil forţă. În acest caz, tehnologia ne este prieten. Sugestia că ar trebui majorate investiţiile făcute de companii în cercetare şi dezvoltare şi în inovaţie (în loc să-şi cheltuiască banii pe răscumpărări de acţiuni şi dividende excesive) este vitală pentru competitivitatea viitoare. Tehnologia desfiinţează locuri de muncă tradiţionale, dar poate crea oportunităţi noi, noi mijloace de producţie sau poate aduce produse noi, mai bune. Cealaltă piesă importantă din acest puzzle este educaţia, iar aici nu mă refer la doar cei patru ani de colegiu. Trebuie să asigurăm pregătire şi recalificare pentru anumite activităţi existente sau pentru activităţi noi.
Despre stimulentele fiscale
În loc să dăm stimulente fiscale companiilor pe care acestea să le dea în schimb angajaţilor cu salarii mici, nu ar fi mai bine ca banii să fie daţi direct acestor salariaţi? Ce beneficii aduce societăţii introducerea unui intermediar?
Eu prefer salariile mai mari. Cred că mulţi dintre noi trag beneficii din faptul că muncesc pentru a se întreţine. Nu este vorba doar despre bani. Munca poate aduce un sens, demnitate şi satisfacţie vieţii noastre. Ne simţim mai bine câştigându-ne pâinea zilnică decât dacă o primim gratis. Pe termen lung, companiile vor avea mai mult de câştigat dacă au angajaţi trataţi mai bine, plătiţi mai bine şi mai motivaţi. Apoi, este o chestiune de morală. Angajaţii reprezintă o parte importantă a unei companii şi au drepturi. Şi investitorii au drepturi, dar ei nu au dreptul legitim la maximizare pe termen scurt. Acţionarii nu sunt proprietarii companiei în sensul legal sau moral. În sens legal, compania deţine propriile active. Angajaţii sunt cei care creează valoare vitală. Ei merită să fie plătiţi mai echitabil pentru valoarea la producerea căreia ajută. Studiile arată că angajaţii mai motivaţi aduc cu timpul profituri mai mari pentru toţi cei care au interese în compania lor.
Despre afacerile mici
Ce puteţi spune despre miile de firme mici şi mijlocii? Acestea s-ar putea să nu dispună de resursele necesare creşterii salariilor şi să-şi pregătească angajaţii.
Îşi pot plăti bine angajaţii companiile mici? Bineînţeles. Să separăm start-up-urile de afacerile mature. Un start-up presupune transpunerea unei idei într-o activitate continuă, viabilă şi practică. O afacere viabilă trebuie să-şi poată acoperi datoriile şi, la fel de important, să le poată plăti angajaţilor salariul minim sau chiar mai mult. Dacă nu poţi face acestea, într-un interval de timp rezonabil, ar trebui să renunţi la afaceri. Îmbunătăţeşte-ţi modelul de afaceri sau caută o idee mai bună, mai viabilă.
Despre capitalism
Este modelul nostru de capitalism în pericol, având în vedere că la începuturi se urmărea transmiterea afacerii către moştenitori, iar acum se urmăreşte mai degrabă maximizarea câştigului pe termen scurt?
Mă tem pentru viitorul capitalismului în ţara noastră şi altundeva în lume. Capitalismul înseamnă iniţiativă liberă. Numele vine de la combustibilul care punea în mişcare motorul pieţei libere. Acum capitalul nu mai joacă rolul principal. Creativitatea şi inovaţia sunt acum motorul lumii globale a afacerilor. Capitalul este doar una din resurse, importantă, dar nu mai este un factor care să facă diferenţa. De-a lungul istoriei, iniţiativa liberă capitalistă a obţinut rezultate extraordinare. Acest motor a făcut din America superputerea de acum. Acest motor a scos milioane de oameni din sărăcie adâncă şi i-a adus la standarde de viaţă mai umane. Gândiţi-vă la China, India, Brazilia şi ţări din Africa.
Dar acest motor extraordinary a fost deturnat de o filozofie care spune că interesele acţionarilor primează şi care ameninţă să distrugă atât acest motor magnific cât şi modelul nostrum de viaţă. Această folozofie greşită spune că o singură categorie dintre cei care au interese într-o companie, acţionarii, merită să aibă valoarea care le revine maximizată pe termen scurt. Celelalte trei categorii vitale nu sunt reprezentate adecvat la masa la care se iau deciziile şi sunt remunerate inechitabil. În primul rând, angajaţii – cei care crează cu adevărat valoare. Ei au fost transformaţi într-un cost care trebuie redus cât mai mult posibil. Apoi, compania în sine, unde investiţiile în cercetare, dezvoltare şi inovaţie sunt insuficiente. În cele din urmă, clienţii. Lor ar trebui să li se dea cea mai mare atenţie, nu acţionarilor.
Această justificare morală că acţionarul este proprietarul, iar proprietarii iau tot ce vor este un mit. De fapt, acţionarul este în cel mai bun caz un mentor. Acţionarii cumpără acţiuni când vor şi le vând tot când vor. Şi, bineînţeles, nu sunt responsabili pentru nicio obligaţie a companiei. Nu aşa fac proprietarii. Compania este propriul proprietar, nu acţionarul.
