Cifrele inflaţiei de la sfârşitul anului trecut, publicate de Eurostat, arătau că în decembrie cele mai mari rate anualizate din UE au fost înregistrate de Cehia, România, Polonia şi Ungaria. Cele patru ţări din flancul estic ai căror indicatori economici sunt comparabili din mai multe puncte de vedere. Faptul că România „ajunsese să fie, după Cehia, a doua ţară cu inflaţia cea mai mare de pe continent” - cum s-a subliniat apăsat în nenumărate comentarii - a devenit cap de afiş în dezbateri publice.
Supărarea a crescut şi mai mult după ce, zilele trecute, Eurostat a publicat cifrele inflaţiei din ianuarie anul curent. Ce am văzut? Cehia „a ţâşnit” de pe ultimul loc, întrecând ţări dintre cele mai gradate, între care Germania, Spania, Franţa, Suedia, Irlanda. Unde s-a plasat? În plutonul din faţă, lângă Danemarca, Italia, Belgia, Finlanda. România fiind astfel împinsă pe ultimul loc.
Un şoc puternic, provocat în coloana cu rate anualizate, cere o explicaţie detaliată. O explicaţie ce ar fi normal să fie găsită în coloana cu rate lunare. Să se fi întâmplat aici ceva atât de relevant, încât să producă un schimb semnificativ de poziţii în sistemul UE al preţurilor de consum şi totodată să mute Cehia de pe ultimul loc, cu rata anualizată cea mai mare, la numai câteva zecimale distanţă de optimul de 2 la sută? Citirea „gramaticală” a cifrelor statistice dezleagă realitatea din spatele lor! Cehia înregistrase în decembrie cea mai mare rată anualizată a inflaţiei. Iar din decembrie şi până în ianuarie preţurile în această ţară au mai crescut cu 1,8 la sută. Pe când în Germania, bunăoară, au scăzut cu… 0,2 la sută. Şi iată că Germania se trezeşte, în clasamentul Eurostat, pe un loc în urma Cehiei! Sau, în cazul României, rata lunară din ianuarie, de 1,1 la sută, a fost mai mică decât cea din Cehia. Şi totuşi… Să fi greşit Eurostat calculele? Imposibil!
Iar dacă Eurostat nu a greşit înseamnă că explicaţia n-o putem găsi în prezent. Ci în trecut. Recursul la istorie este inevitabil. Pentru că numai un paradox istoric putea să intervină, în ianuarie 2024, şi care - cuplat cu un altul pe care statisticienii îl numesc efect de bază - să provoace un fenomen unic în procesul inflaţionist ce a intrat în al patrulea an. Pentru că niciodată, în cei trei ani ce s-au scurs deja, nu s-a întâmplat ca o ţară să mişte în favoarea sa rata anualizată cu 5 puncte procentuale de la o lună la alta şi să treacă de pe ultimul loc în plutonul din frunte. Şi asta fără ca datele recente să ofere vreo explicaţie!
În decembrie 2023, aşadar, după ce s-au încheiat calculele, Cehia înregistrase o rată anualizată de 7,6 la sută. Cea mai mare din UE. România, cu o rată de 7,00 la sută, ocupa al doilea loc. Aceasta era linia de start pentru competiţia dintre cele două ţări în cursa din ianuarie. Cehia nu avea nicio şansă în faţa României. Surpriză însă, Cehia… a coborât de la 7,6 la 2,7 la sută. Fiind vorba despre o rată anualizată - calculată deci pe 12 luni - de exemplu din martie’22 până în martie’23 sau din decembrie până în decembrie, cheia către rezolvarea problemei se va încadra negreşit în acest timp.
O vom găsi dacă numărăm înapoi. Ce constatăm? Că din decembrie 2023, până în februarie acelaşi an, nu a fost semnalat niciun şoc în tabloul european al inflaţiei. Iar mai departe de ianuarie, din decembrie 2022, se sfârşea o altă perioadă de 12 luni. Înseamnă că aici, în ianuarie 2023, e cheia. A fost luna în care Cehia, confruntată cu o inflaţie puternică, a înregistrat cea mai mare rată lunară - de 6,6 la sută. Împinsă atât de sus de scumpirea electricităţii cu 140 la sută într-o singură lună. Iar de aici a rezultat şi o rată anualizată mare - de 19,1 la sută.
Rata lunară de 6,6 la sută, extrem de ridicată, a produs efectul statistic de bază ce s-a soldat, în ianuarie 2024, cu fenomenul ceh. Şi, totodată, cu fenomenele de mai mică intensitate din Ungaria şi Polonia. Cu rate lunare mari în ianuarie 2023, de 2,4 şi respectiv 2,0, „au bătut” România în ianuarie 2024… pentru că aceasta în urmă cu un an a înregistrat o rată lunară a inflaţiei de numai 0,8 la sută. În tabloul pentru februarie 2024 însă, ce va veni de la Eurostat în 18 martie, va fi o altă ordine.
Ianuarie 2023 va ieşi din baza de calcul iar compasul, cel de 12 luni, va începe măsurătoarea din februarie anul trecut. Atunci, în februarie 2023, a debutat perioada de dezinflaţie, care a curs până în decembrie, întreruptă însă în ianuarie anul acesta. N-a fost o surpriză, BNR a anticipat-o, a explicat pe larg fenomenul şi a prognozat continuarea dezinflaţiei către ţinta de 2,5 la sută. Ce merită să fie reţinut din ceea ce ni s-a întâmplat în ianuarie? Că rata anualizată, calculată în fiecare lună, este un indicator relevant sub multe aspecte, dar să nu uităm că statistica mai dispune de un reper pentru analiza mişcării preţurilor - rata medie a inflaţiei. Deşi, în dezbaterile publice de la noi, se fac rar trimiteri la această rată, importanţa ei este fundamentală.
Având un compas de 24 de luni - ultimele 12 luni raportate la 12 luni anterioare - această rată se lasă mai greu perturbată de schimbările sezoniere de felul celor din ianuarie acest an, fiind indicatorul cel mai sintetic al stabilităţii preţurilor. În plus, are avantajul că ia în calcul o perioadă mai lungă, când zona euro aluneca deja spre deflaţie. Atunci, flancul estic era cel mai bine poziţionat în cursa preţurilor de consum, competiţie determinantă în măsurarea inflaţiei. Iar în patrulater s-a conturat următorul clasament: România a ocupat cea mai bună poziţie, Cehia a doua, Polonia a treia şi Ungaria a patra, cu inflaţia cea mai mare din Uniunea Europeană. Criteriul fiind, bineînţeles, calculul ratei anualizate.
Tabloul pe care guvernatorul BNR l-a prezentat recent presei, cu ratele medii ale inflaţiei calculate pe 24 de luni pentru anii 2021, 2022 şi 2023, arată limpede cât de neadecvată şi cât de neadevărată este concluzia că România ar avea cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană. O concluzie desprinsă din datele pe trei luni (octombrie, decembrie şi ianuarie) contrazisă de datele adunate timp de trei ani.
