La şcoala economiei, dintotdeauna şi oriunde în lume, de la parlamente la oamenii care duc greul învăţămintele se desprind mai cu seamă din greşeli. Cu o condiţie: să fie diagnosticate corect greşelile.
Ieri, 9 mai, s-au împlinit 15 luni de când ROBOR-ul şi IRCC-ul, cei doi indicatori folosiţi în formula de calcul al dobânzilor la creditele acordate populaţiei, au intrat într-o cursă contra cronometru neanticipată de cei câţiva politicieni care au avut ideea acestui „dualism”. Şi care, în 2019, au convins puterile statului să le accepte ideea şi, mai mult, s-o promoveze ca normă de drept. Au fost săvârşite astfel cel puţin trei mari greşeli.
Prima greşeală: au intrat în conflict cu Constituţia. Pentru că au vrut să scoată ROBOR-ul din formula ratei dobânzilor la credite şi să-l înlocuiască definitiv cu IRCC-ul. Au reuşit pentru populaţia care urma să contracteze credite începând din mai 2019. Nu însă şi pentru cei care aveau deja credite în derulare. Şi care rambursau rate cărora li se aplica formula de calcul „ROBOR plus MARJA BÂNCII egal DOBÂND”. De ce n-au reuşit? Constituţia a consfinţit ca normele de drept cu caracter civil să nu poată fi aplicate retroactiv. La ce s-a ajuns? La două formule de calcul pentru debitori ai băncilor cu aceleaşi drepturi dar care s-au trezit cu obligaţii de plată diferite.
A doua greşeală: nu şi-au înţeles - atunci! - timpul. ROBOR-ul, din 2010, când i s-au dublat atribuţiile prin implicarea acestui indicator în procesul de creditare, şi până în septembrie 2017, nu deranjase pe nimeni. A şi fost supranumit Mister ROBOR. Pentru că nici el nu fusese „deranjat” de inflaţie. Participa la compunerea dobânzilor cu rate „elegante”, între 0,50 şi 0,80 la sută. Inflaţia ce îşi luase avânt în 2017, care avea să dureze mai mult de doi ani, „l-a înfuriat”. Au urmat creşteri tot mai mari ale ROBOR-ului, care au scumpit creditele. De aici a plecat ideea, din 2019, de a i se găsi un înlocuitor. Şi a intrat în joc IRCC-ul. Căruia i s-a „croit” o formulă de calcul mai convenabilă. Chiar mult mai convenabilă, pentru că efectele inflaţiei erau resimţite imediat de către ROBOR, dar IRCC-ul la resimţea după două trimestre. Până în 24 februarie 2022, când a început războiul în Ucraina, a fost cum a fost. De atunci însă, şi până în ziua de 2 noiembrie 2022, nu a fost zi în care ROBOR-ul să nu urce. În 2 noiembrie, debitorii băncilor legaţi de ROBOR înregistrau o creştere de 8,20 la sută, pe când pentru cei cu IRCC creşterea era jumătate - de numai 4,06 la sută. Ce a urmat? Exces de cereri, aprobate de bănci, de treceri de pe ROBOR pe IRCC. Fiind ignorat faptul, pe care BNR l-a sesizat şi comunicat public la timp, că inflaţia nu e veşnică.
A treia greşeală: în noiembrie 2022, când inflaţia a început să piardă din putere, a început ROBOR-ul să scadă. Şi a scăzut cum a şi urcat. Zi de zi. Ieri, 9 mai, ROBOR-ul coborâse la 6,65 la sută iar IRCC era cotat la 5,98 la sută. Şi nu e exclus să vedem, în lunile următoare, o inversare: un IRCC mai mare decât cotaţia ROBOR-ului.
Din iulie 2010, când a fost adoptată OUG nr. 50, şi până în ziua de 2 mai 2019, când au intrat în vigoare modificările aduse OUG 114/2018, prin OUG 19/2019, dobânzile la credite, cele variabile, erau calculate prin adunarea ROBOR-ului cu marja băncii. Această formulă a fost, este şi va fi cea legală. Fiind stabilită în 2010, prin OUG. Formula este restrictivă, fiind aplicată creditelor cu dobândă variabilă. Nu şi celor cu dobândă fixă.
Să analizăm acum, sub aspect literar şi logic, articolul 37, lit. a) din OUG 50/2010. Citez: „Dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR / ROBOR / LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.” Textul, care este confuz, se cere descifrat. Liniile oblice înlocuiesc conjuncţia sau. Aşadar, citim: EURIBOR sau ROBOR sau LIBOR sau rata dobânzii de referinţă a BNR. Ceea ce înseamnă că, pentru creditele în lei, ROBOR-ul este doar o variantă… alternativa fiind rata de politică monetară.
Cine face opţiunea? Legea nu spune. Aşa că au ales băncile, de comun acord cu ARB. Decizia a fost: ROBOR-ul şi nu dobânda de politică monetară a BNR! Dar care ROBOR? Pentru că sunt opt tipuri de ROBOR, pentru opt scadenţe, de la o zi la 12 luni. Alegerea s-a făcut, în acest caz, de către bănci, de comun acord cu consumatorii de credite. În unele contracte opţiunea a fost pentru scadenţa la o săptămână, în altele pentru o lună, trei sau şase luni. Cele mai multe preferinţe fiind pentru scadenţa la trei luni. Faptul că a fost preferat ROBOR-ul, înaintea dobânzii de politică monetară, exprimă nu doar o alegere înţeleaptă, ci una fundamental raţională.
Am găsit, între documentele personale, câteva notaţii din 2010, făcute în pregătirea unei intervenţii televizate. Ideea era că alegerea, ce ar fi fost perfect legală, de a se renunţa la ROBOR în favoarea dobânzii-cheie a BNR, ar fi fost de-a dreptul dramatică. Fiindcă Banca Naţională, când urcă ori coboară dobânda de politică monetară, se uită întâi la cerinţele legităţilor economice obiective. Şi, în egală măsură, se uită la ce i se cere în legile ţării. Iar legile ţării o obligă să judece doar raţional, din perspectiva obiectivului său fundamental – stabilitatea preţurilor. Şi a unui obiectiv ce îşi subsumează toate atribuţiile BNR – stabilitatea financiară. A fost, deci, corectă preferinţa băncilor, împreună cu ARB, de a alege prima variantă: ROBOR-ul.
