Săptămâna trecută, la sediul Parlamentului European de la Bruxelles, Banca Naţională a expus documente de necontestat, referitoare la drepturile României asupra aurului depozitat în Rusia în 1917. Valabilitatea contractului din care rezultă calitatea României de proprietar al aurului încredinţat Rusiei, nu a fost niciodată contestată. Exponatele reprezintă probe juridice întărite de convenţiile încheiate cu Rusia aliată sub presiunea evenimentelor, într-un moment dramatic din Primul Război Mondial. Expoziţia a avut un ecou puternic în rândul parlamentarilor europeni. Presa a trimis mai departe informaţiile spre public. Notă singulară a făcut însă Radu Golban - cu două pamflete publicate în „Cotidianul“ - care, întorcând spatele istoriei, a formulat scenarii abracadabrante.
Încercarea lui Radu Golban de a-şi convinge cititorii că dreptul României de a-i fi restituit oricând, la cerere, aurul depozitat la Moscova… şi-ar fi pierdut forţa juridică este lovită de nulitate absolută. Pentru că documentele la care el face apel - folosind o logică şchioapă - au fost invalidate deja în împrejurări istorice şi juridice binecunoscute. Este vorba despre Tratatul de pace de la Bucureşti, din 1918, semnat din partea română de Alexandru Marghiloman, care îndeplinea un foarte scurt mandat de prim-ministru. Tratat nul de drept pentru că nu a fost niciodată promulgat de Regele Ferdinand I. Cum, tot nul de drept este şi Tratatul de la Brest-Litovsk, care conţinea şi el o condiţie de forţă: să fie ratificat de toţi semnatarii. Or, guvernul comunist rus a denunţat documentul în noiembrie 1918. După care, în aprilie 1922, la Rapallo, şi Germania a acceptat anularea tratatului de la Brest-Litovsk.
Nulitatea juridică şi istorică a celor două tratate este şi motivul pentru care Radu Golban, invocându-le, se rezumă doar la enunţuri fără analiză juridică. Cum este şi aceea că „tezaurul românesc de la Moscova nu este o comoară pierdută; este un simbol al unei gândiri de golan în momente critice“.
Ce l-o fi îndemnat pe Radu Golban să atribuie „o gândire de golan“ autorităţilor politice ale statului român care, în 1917, au decis să protejeze aurul monetar al României de a cădea în mâna inamicului, încredinţând depozitarea lui unei ţări aliate? Pentru că nu poate fi decât halucinantă comparaţia cu „nişte profitori care ar fi aranjat cu un hoţ să le fure maşina, să vândă piesele bucată cu bucată, iar ei să încaseze asigurarea“. Şi care ar fi pus la cale… „un mare tun al aristocraţiei financiare şi politice din România anilor 1916-1917“. Aşa ceva nici Radu Golban nu are cum să creadă!
Istoria, oricâte enigme ar păstra, atunci când există documente certe se sprijină pe adevăruri incontestabile. România, care a intrat în război în august 1916, alături de Antantă, a fost silită de împrejurări să acopere două fronturi: unul în Transilvania şi altul în sud-estul ţării. Or, la sud de Dunăre Antanta nu reuşise să blocheze culoarele pe care armata germană deplasa trupe de elită, bine echipate şi înarmate, pe care avea să le arunce împotriva României. Pierderea capului de pod de la Turtucaia a fost un dezastru. Forţele Puterilor Centrale, concentrate în zonă, au avut apoi nevoie doar de câteva luni ca să ajungă la porţile Bucureştilor. Capitala ţării a căzut în decembrie 1916. Peste alte câteva luni, în primăvara lui 1917, guvernul român - care se refugiase la Iaşi - a anticipat o iminentă ofensivă a inamicului în zona Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, vizat fiind centrul politic, economic şi social al ţării improvizat la Iaşi. Atunci nu exista nicio garanţie că armata română, sprijinită de unităţi ruseşti, va sparge frontul Puterilor Centrale. Cum a reuşit în final. Până la această victorie însă, Tezaurul monetar al BNR, transferat deja la Iaşi, era în pericol. Opţiunile de a-l evacua în SUA ori în Regatul Unit - cele dintâi puse în ecuaţie - au căzut. Erau soluţii imposibile în condiţiile în care submarinele germane supravegheau căile de navigaţie.
Varianta Rusia, unica soluţie validă, a fost în cele din urmă adoptată de guvern. Aurul din rezerva BNR - împreună cu multe alte valori, inclusiv bijuteriile Reginei Maria - a ajuns la Moscova în baza convenţiei încheiate între autorităţile române şi ruse. Un dosar voluminos, redactat în două exemplare - ambele fiind documente originale, unul revenind părţii române şi altul părţii ruse - cuprindea un inventar detaliat, garanţiile juridice privind drepturile de creanţă ale României şi multe alte documente. Aşa a intrat în istorie „Dosarul Moscova“…
…În anii 1990, la Banca Naţională, a avut loc primul colocviu dedicat Tezaurului de la Moscova. Ecoul a fost puternic. Mai ales că, atunci, guvernatorul Isărescu a făcut public pentru prima dată că în biroul său, în casa de fier, se păstrase atâtea decenii în siguranţă şi discreţie absolute un document cu valoare istorică şi juridică inestimabile si incontestabile: Dosarul Moscova. Cu acte originale, cu semnături, cu parafe, cu garanţii, ce atestă drepturile României privind aurul încredinţat Rusiei, spre păstrare, în împrejurările grele din anii 1916-1917. Pentru ca ţara să cunoască adevărul!
Ce ignoră Radu Golban? Cum sunt organizate băncile centrale! Şi cum au fost organizate încă de când au început să joace un rol important în viaţa economică a lumii! Banca Angliei, Banca Franţei, Banca Belgiei - care au fost modele în organizarea BNR începând din 1880, de la înfiinţare - au funcţionat asemenea tuturor unităţilor economice cu statut juridic de „societate anonimă“. Banca Naţională a României a construit, de la înfiinţare şi până în 1946, în jur de 150 de sedii bancare. Palate sau clădiri monumentale a căror ridicare a costat imens… iar banii nu au fost ai acţionarilor. Au fost din fondurile Băncii Naţionale. De altfel, nici nu au fost vreodată acţionarii proprietari ai acestor edificii. Şi nici ai aurului monetar. Aurul a fost şi este al ţării. Fapt ce face fără sens întrebarea lui Radu Golban: „Dacă Rusia ne-ar înapoia aurul, nu ar reveni acţionarilor?“… Nu! Mai ales că, prin lege, statul român a prevăzut şi Banca Naţională a eliberat fonduri pentru ca acţionarii să fie despăgubiţi cu valoarea de piaţă a acţiunilor pe care le-au avut la Banca Naţională.
După 1989 au apărut deseori întrebări privind patrimoniul Băncii Naţionale. Cum ar fi: „BNR de azi este ori nu continuatoarea BNR de dinainte de 1946?“; „BNR şi-a păstrat ori nu dreptul de proprietate asupra patrimoniului său în timpul regimului comunist?“... Două întrebări legate una de alta. Şi amândouă de atmosfera de confuzie juridică de după decembrie 1989. Răspunsul fiind unul singur, fără echivoc: BNR de acum şi BNR de dinainte de 1946 constituie una şi aceeaşi persoană juridică! Cine face dovada? Legea! Pentru că: etatizarea Băncii Naţionale a României, prin Legea nr. 1056/1946, a avut ca efect doar un transfer al acţiunilor băncii către stat, nu şi întreruperea continuităţii personalităţii juridice a băncii – societate pe acţiuni.
Argument adjudecat! BNR de azi moşteneşte BNR de dinainte de 1946!... Dar, în perioada comunistă, BNR şi-a conservat ori a pierdut dreptul de proprietate asupra propriului patrimoniu? Răspunsul e tot în lege! În ceea ce priveşte patrimoniul, art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 320/1948 a prevăzut că patrimoniul Băncii Naţionale a României trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat.
Iată, aşadar, că întrebări născute din confuzii juridice primesc, prin texte de lege, cuvenitele îndreptări. Iar textele de lege sunt clare ca bună ziua. Faptul că, la numai câteva luni după marea naţionalizare, statul român legiferează că patrimoniul Băncii Naţionale a României, etatizate încă de la 1 ianuarie 1947, nu este naţionalizat şi că, dimpotrivă, este în întregime transferat în proprietatea Băncii Populare Române, înseamnă că, prin lege, sunt asigurate identitatea şi continuitatea Băncii Naţionale.
