Statisticienii, când măsoară inflaţia, calculează cinci indicatori. De ce nu doar unul, şi anume rata anuală - indicatorul invocat de obicei în dezbaterile publice? Fiindcă inflaţia este un fenomen atât de complex şi atât de complicat încât, ca să-i obţii imaginea exactă, trebuie investigat pe toate feţele şi în toate momentele semnificative. Inclusiv la graniţa economiei cu sociologia şi cu psihologia. Aşa se şi explică de ce Banca Centrală Europeană, nu cu mult timp în urmă, a anunţat public că pentru a înţelege mai bine inflaţia a trecut la proiectarea unui program în care va fi pusă la lucru inteligenţa artificială.
Până să intervină însă inteligenţa artificială, inflaţia va continua să fie măsurată cu metode „clasice”. Folosindu-se calculatoare şi modele informatice. Punctul de referinţă fiind - pentru Fed, pentru BCE, pentru BNR şi pentru multe alte bănci centrale - ţinta de inflaţie! Cu valori diferite stabilite în împrejurări diferite.
Pentru Banca Centrală Europeană (ca şi pentru multe alte mari bănci centrale) ţinta este 2,00 la sută. Aşadar, ca să câştige bătălia cu inflaţia, are de rezolvat o problemă grea: să facă să încetinească creşterea preţurilor până în jurul valorii de 2,00 şi… să garanteze apărarea acestui cap de pod cât mai mult timp. În cei trei ani şi o lună, de când înfruntă inflaţia globală, BCE a reuşit să ajungă la 2,00 la sută (ca medie a zonei euro) într-o singură lună. În mai 2021. Venind de… jos, din deflaţie, în care zona euro alunecase în aprilie 2020, şi făcând joncţiunea cu inflaţia în vara lui 2021. Pe vârful cel mai înalt al inflaţiei - rată anualizată de 10,6 la sută - a urcat în octombrie 2022. Iar din noiembrie a început dezinflaţia, cu o întrerupere de o lună, în decembrie 2023. Şi reluând procesul în ianuarie 2024.
Banca Naţională a României, spre deosebire de BCE, a trecut mai târziu la strategia de ţintire a inflaţiei. Imediat după ce a închis ciclul de rate anuale de trei şi de două cifre. Tot atunci, pentru mai multă acurateţe, a fost luată decizia ca în procesul de măsurare a inflaţiei în loc de o zecimală să fie calculate două zecimale: în 2004 rata decembrie pe decembrie a fost 9,3 la sută, în 2005 a fost 8,6, iar în 2006 de 4,87. De fapt, încă din anul 2000 România intrase într-un lung proces de dezinflaţie, ce a durat până în 2007 inclusiv. Ţinta de inflaţie a tot coborât, cu deosebire în anii de după 2011, când a fost reluată dezinflaţia, în prezent fiind de 2,5 plus/minus 1 punct procentual. Ceea ce înseamnă că, pentru BNR, nivelul optim al inflaţiei are ca referinţă intervalul de 1,50 - 3,50 la sută. Mai sus ori mai jos de acest interval creşterea preţurilor e în pericol.
Nota bene. Ţinta de inflaţie este nu doar un obiectiv - ce ar urma potrivit prognozei să fie atins în 2025 - ci şi un semnalizator. De asta şi este nevoie de o astfel de ţintă, ca să ştim în fiecare moment cât de aproape sau cât de departe suntem de ţel. Iar când două rate, cea anuală (sau anualizată) şi cea medie, se vor contopi în limitele intervalului de ţintire, inflaţia va intra în zona optimă. Până atunci însă urmează să fie îmblânziţi mai mulţi factori, unii structurali, alţii emoţionali; unii legaţi de riscurile energetice şi geopolitice, alţii de „capriciile” preţurilor la bunuri alimentare sau la servicii. Actualizările sunt inevitabile. Şi cum unele preţuri ne-au obişnuit cu creşteri extravagante, e un semn că inflaţia continuă să fie un inamic periculos, chiar perfid.
România are nevoie, acum, de mecanisme specifice unor acţiuni în forţă, care să asigure continuarea dezinflaţiei. Iar tratamentul cel mai bun nu poate fi decât o combinaţie optimă de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurare. Este unica şansă ca să potrivim ceasurile nu doar la ora ieşirii totale din dezordinea preţurilor, ci şi la ora debarasării de climatul inflaţionist din economia românească. Fiindcă, deşi inflaţia pierde altitudine, în societatea românească persistă încă un climat inflaţionist. Un climat periculos, în sensul că întreţine exacerbarea componentei psihologice a creşterii preţurilor. În dezbaterile publice sunt încă avansate anticipaţii în contrasens cu realitatea, ce derutează pieţele şi gospodăriile populaţiei. Şi, cu deosebire, sunt avansate teze născute numai din judecarea ratei anuale a inflaţiei, care măsoară creşterea timp de 12 luni, fiind ignoraţi complet ceilalţi indicatori: rata lunară, rata anuală, rata medie, rata calculată lună de lună faţă de decembrie anterior şi ratele armonizate.
Desigur, rata anualizată este extrem de importantă, pentru că arată nu doar ritmul mişcării preţurilor timp de 12 luni, ci şi tendinţele acestei mişcări. Bunăoară, una a fost în 2022, când un ritm grăbit ducea preţurile în sus, către cea mai mare creştere din întregul ciclu inflaţionist. Şi alta a fost în 2023, când ritmul indica o creştere încetinită, tot mai încetinită, închegând un proces dezinflaţionist încurajator. Dar pentru a ajunge la o analiză şi mai detaliată, o analiză de mai mare fineţe, statisticienii ne pun în faţă şi un tablou fără de care concluziile privind tendinţele creşterii preţurilor nu pot fi complete. Am în vedere tabloul inflaţiei lunare. Aceste tablouri, combinate, ne ajută să vedem ce a determinat creşterea preţurilor în etape diferite. Pentru că într-o primă etapă, din ianuarie 2021 şi până în vara lui 2022, în tabloul inflaţiei influenţa cea mai mare a fost a preţurilor mărfurilor nealimentare, cu aportul sporit al produselor energetice. Din vara lui 2022 şi până în august 2023, conducerea a fost preluată de mărfurile alimentare. Iar din septembrie 2023 serviciile au devenit factorul inflaţionist determinant. Avans menţinut şi în ianuarie 2024, luna în care dezinflaţia a fost temporar întreruptă. Iar pentru şi mai multă relevanţă este calculată şi o rată ce surprinde, an de an, mişcarea preţurilor din decembrie anul precedent până la fiecare lună din anul curent.
Dar şi mai relevantă este rata medie, calculată cu un compas de 24 de luni, ultimele 12 luni raportate la 12 luni precedente. Deşi în dezbaterile publice din societatea românească nu se fac mai deloc trimiteri la această rată, importanţa ei este extrem de mare. De fapt, acoperind un timp de doi ani, este rata cea mai relevantă din sistemul preţurilor de consum. Mai ales că un alt set de rate, cele armonizate la nivelul celor 27 de ţări din UE, vin să fundamenteze adevărul periclitat adesea de confuzia indusă de rata anuală armonizată. Dacă tabloul ratelor anuale părea să indice România ca ţara cu inflaţia cea mai mare dintre cele 27 de ţări, rata medie armonizată oferă argumente, prin analiză complexă şi pe un timp mai lung, evidenţiind pentru ţara noastră o poziţie mai bună la nivelul întregului flanc estic.
