Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Tezaurul românesc din Rusia: 105 ani de tensiuni diplomatice

Adrian Vasilescu, BNR: Tezaurul românesc din Rusia: 105...

Autor: Adrian Vasilescu

24.03.2024, 15:35 428

Săptămâna trecută, când Parlamentul European s-a întrunit pentru a dezbate cauza tezaurului românesc din Rusia, se împlineau 105 de la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919.  Conferinţă ce avea pe masă multe dintre dosarele complicate de după încheierea Primului Război Mondial. Delegaţia română, condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, a reuşit să introducă atunci pe ordinea de zi - dominată de temele noii ordini politice şi teritoriale de după marea conflagraţie - dosarul aurului românesc. A fost cel dintâi moment istoric - de după decizia puterii sovietice instaurate în Rusia de a confisca toate valorile depozitate de România la Moscova în împrejurările dramatice din 1916 şi 1017 - când drepturile ţării noastre asupra tuturor acestor valori au dobândit anvergură internaţională.

În toţi aceşti ani, în care continentul european a trecut prin  transformări politice, economice şi sociale radicale, tensiunile diplomatice din jurul „Dosarului Moscova”  s-au accentuat fără să aducă vreo rezolvare.  Acesta  - după 105 ani - este contextul în care Parlamentul European, în şedinţa din 14 martie, precedată de expoziţia de la Bruxelles organizată de Banca Naţională a României,  a luat în  dezbatere concentrarea  sprijinului Uniunii Europene şi al instituţiilor internaţionale în rezolvarea dosarului aurului românesc depozitat la Moscova. Rezoluţia - adoptată cu o majoritate largă de voturi - intră în istorie ca un document ce dă un plus de forţă şi o garanţie în plus  drepturilor nelimitate ale României  asupra aurului încredinţat Rusiei aliate în timpul Primului Război Mondial.

Cinci seturi de argumente - juridice, financiare, identitare, morale şi culturale - dau consistenţă   documentului din 14 martie. Începând cu  invocarea, în preambulul rezoluţiei, a actelor istorice şi juridice în baza cărora a fost adoptat. În aceeaşi ordine de idei, rezoluţia  accentuează forţa creanţei statului român dincolo de conţinutul ei material, pentru că în calcul intră şi rolul rezervelor de aur  „ca activ financiar crucial”. Şi cum în depozit, pe lângă aurul monetar, care  înseamnă bani la valoarea actuală de piaţă, sunt inventariate şi bijuteriile regale împreună cu numeroase alte bunuri, creanţa se extinde asupra esenţei culturale şi identitare a acestor bunuri. Toate fiind acoperite de un drept suveran de revendicare din punct de vedere juridic asupra tuturor bunurilor din depozit.

În plus, Parlamentul European  constată că este  îndreptăţit „să îndemne Federaţia Rusă” să-şi onoreze datoria. În acest sens, „invită Comisia Europeană (…)  şi Serviciul European de Acţiune Externă” să includă revenirea tezaurului naţional românesc pe agenda diplomatică bilaterală care guvernează relaţiile UE-Rusia odată ce contextul regional va permite dialogul dintre părţi. Mai mult,  solicită Comisiei să activeze  toate mijloacele diplomatice  cu omologii ruşi şi să caute  soluţii pentru a se asigura că tezaurul românesc din Rusia va fi returnat.

Voci de la Moscova, reprezentând Ministerul de Externe şi alte autorităţi ale statului rus, s-au grăbit să critice rezoluţia Parlamentului European. Urmând două axe. Prima: că România ar fi în criză economică şi caută soluţii disperate de redresare. A doua: că nu este întâia dată  când parlamentarii români încearcă să reînvie un subiect ce şi-ar fi pierdut în timp relevanţa. Oficialii ruşi afirmă de  asemenea că  România ar avea datorii către Rusia, ce ar fi de 20 - 25 de ori mai mari decât valoarea aurului revendicat. Şi că aceste datorii  ar fi fost iertate de fosta Uniune Sovietică încă din 1949.  Aceste enunţuri sunt însă făcute fără acoperirea vreunui document care să le ateste  validitatea.

Spre deosebire însă de vocile de la Moscova, în ţară  circulă  informaţia că aurul nostru  nici n-ar mai fi în Rusia. Sugerându-se  că România ar mai avea doar şansa  să-şi caute tezaurul pe la alte porţi. O capcană! Creată de o  asociere de cuvinte, apărută la un moment dat în documente ale Conferinţei de Pace de la Paris - „aurul românesc sau rusesc” - care  i-a dus că gândul că Rusia ar fi cedat tezaurul nostru Germaniei iar de acolo aurul ar fi ajuns la Banca Franţei.

Realitatea este cu totul alta. Luptele din Primul Război Mondial s-au încheiat  la 11 noiembrie 1918, după semnarea convenţiei de armistiţiu. Urmările acestei conflagraţii - cu destrămări de imperii, desfiinţări şi înfiinţări de graniţe, drame geopolitice  economice şi imense tragedii umane - au făcut ca tratativele de pace să dureze câţiva ani, până în  1922. Evenimentele se desfăşurau cu repeziciune şi erau greu de urmărit. Aşa se face că, în 22 iunie 1919, prim-ministrul român Ion I.C. Brătianu i-a scris lui Georges Clemenceau, prim-ministrul Franţei şi preşedintele   Conferinţei de Pace de la Paris,  solicitând sprijinul aliaţilor pentru respectarea drepturilor României legate de aurul depozitat la Moscova. Scrisoarea conţine informaţii deosebit de importante. Între care: 1) România a fost obligată de împrejurările războiului să protejeze în Rusia, la cererea Guvernului Român, o mare cantitate de aur. 2) Autorităţile ruse competente au luat oficial în primire transportul, garantând siguranţa acestuia. 3) Depozitul din Rusia a fost garantat de puterile aliate. Este extrem de relevantă, în acest document adresat preşedintelui Conferinţei de Pace, adnotarea  că în clauzele financiare din acordul de armistiţiu încheiat cu Germania se stipulează că aceasta este obligată să restituie „aurul rusesc sau românesc  luat de germani sau predat lor”.

Era în 23 iunie 1919. Pe 5 iulie, acelaşi an, Ministerul de Finanţe al Franţei, prin Cabinetul Ministrului, îi răspunde lui Brătianu - legat de acest în care se stipulează că Germania trebuie să restituie  „aurul rusesc sau românesc”, luat de germani sau predat lor: „Am onoarea să vă informez că  aurul primit de Puterile Aliate este doar AUR RUSESC, provenit în întregime din plăţile făcute în urma semnării tratatului de la Brest-Litovsk”. Şi adaugă: „delegaţii germani de la Comisia de Armistiţiu  au declarat că nu au primit aur românesc de la începutul războiului cu România”.

Pe 26 noiembrie, în Subcomisia Financiară a Conferinţei de Pace, delegaţia germană lămureşte lucrurile prin secretarul de stat  Erzberger,  plenipotenţiar german, care a transmis printr-o telegramă că - în timpul negocierilor - cuvintele „sau românesc” au fost adăugate ulterior formulei iniţiale  pentru că nu se ştia exact dacă  în stocul de aur trimis de ruşi în Germania era ori nu şi aur din tezaurul românesc. Răspunsul părţii germane a fost fără echivoc: „Germania nu a primit aur românesc de la începutul războiului cu România”. Prin urmare  Germania nu avea cum trimite aur românesc în Franţa. De ce l-am căuta la Banca Franţei?!

România obţinuse ca dosarul aurului depozitat în Rusia să fie dezbătut în 1922, la Conferinţa de la Genova, în Italia. Delegaţia română a înaintat Conferinţei, în aprilie 1922, un amplu memoriu ce a cuprins întreaga istorie a depozitului din Rusia, însoţit de  documente cu forţă juridică incontestabilă. Drepturile României au fost recunoscute în timpul dezbaterilor. Neşansa noastră a fost că, pe agenda de la Genova, erau şi alte dosare grele - ca  revenirea parţială la etalonul aur sau conservarea aurului monetar în rezervele de stat. Iar - ca îndeobşte când intervin banii - spiritele s-au tulburat şi  Conferinţa s-a încheiat fără o rezoluţie.  Toate temele, inclusiv tema aurului  românesc, au rămas în suspensie.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO